Simon (James McAvoy) e un art auctioneer care se-nhăitează c-un mega-șmecher cu piscină în dormitor pe nume Franck (Vincent Cassel), în scopul de a șuti, în toiul unei licitații, tabloul Vrăjitoarele în aer al lui Goya. Așa începe Trance / Capcanaminții: ca un film alert și bine dozat despre un jaf organizat milimetric. Apoi Simon primește un pat de pușcă-n scăfîrlie, iar în creierul său se produce buba. Un soi de scurtcircuit, dacă vreți, care-mbîrligă electric niște sinapse din care rezultă – atenție, spoiler mic – o fabuloasă amnezie: Simon nu ține minte unde a ascuns tabloul furat! Mai exact, o dublă amnezie, dacă tot e să anticipez: pe lîngă Goya, Simon uită, complet, o femeie. Una destul de memorabilă, altminteri, după cum reiese dintr-o scenă de frontal nudity pe care și-o asumă o actriță în vîrstă de 34 de ani, care arată de 25.

Așa se face că heist movie-ul propus inițial de regizorul Danny Boyle o cotește decisiv în direcția unui soi de thriller psihologic de mare adîncime. Miza problemei: clasicul creier uman. În care, aparent, poți să intri bine-mersi, ca-ntr-un laptop neparolat, pentru a șterge fișiere, a căuta informații sau a le manipula în draci, după cum o dictează combinațiile în care te-ai vîrît în prealabil. Practic, e ca-n Inception-ul lui Christopher Nolan, cu excepția viselor (adică a esențialului). În Trance, accesul la sinapsele victimei se produce bătrînește, prin intermediul hipnozei.

Ca atare, registrul thriller-ului e aici realist, întrucît la asta se pricepe Boyle, iar ceea ce n-are cum să-i iasă lui din cap e compensat printr-un montaj alert și extravagant (exact ca-n 127 Hours, numai că acolo nu se putea compensa nimic, din principiu). Și da, ați ghicit: în miezul evenimentelor și al infractorilor se află Elizabeth (Rosario Dawnson), un hipnoterapeut versatil și eminamente sexy, care cotrobăie prin creierul lui Simon