Egiptul, Tunisia şi Libia, trei ţări emblematice ale Primăverii Arabe, sunt afectate de tulburări, dar procesul care le-a permis să pună capăt regimurilor autoritare este ireversibil, deşi ar putea să fie lung şi haotic, apreciază experţii.

"Trăim un proces revoluţionar care va dura cel puţin zece ani", anticipează Karim Emile Bitar, specialist în lumea arabă la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IRIS).

"Şi cine spune proces revoluţionar spune revoluţie, contrarevoluţie, tentativă de recuperare a revoluţiei şi este exact ce se întâmplă", explică el.

În Egipt mai întâi, unde armata l-a demis pe preşedintele ales democratic Mohamed Morsi acuzat că a confiscat puterea în favoarea Fraţilor Musulmani; în Tunisia, unde asasinate politice au declanşat manifestaţii adeseori violente împotriva Guvernului condus de partidul islamist Ennahda; în Libia, unde mii de manifestanţi şi-au strigat furia pe străzi, sâmbătă, împotriva partidelor politice şi islamiste, acuzate că sunt responsabile de instabilitatea ţării.

"Există între aceste trei ţări aparente similitudini", constată Denis Bauchard, cercetător la Institutul francez de relaţii internaţionale (IFRI), care evidenţiază în special "confruntările dintre tabăra modernistă şi cea islamo-conservatoare dar şi apariţia unor nostalgici după fostele regimuri, fie că sunt susţinători ai lui Kadhafi care nu au depus armele, ai lui Ben Ali sau Mubarak".

Dar, subliniază el, "în cele trei cazuri suntem într-un proces evolutiv cu contexte foarte diferite".

Asupra acestor diferenţe insistă şi Jean-Yves Moisseron, cercetător la Institutul de cercetare şi dezvoltare (IRD) şi redactor-şef la revista Maghreb-Machrek.

"Tunisia este o ţară mică şi cu o clasă de mijoc puternică ce are aspiraţii foarte ancorate, o societate civilă deosebit de activă şi referinţe ideologice relativ cla