Nu au trecut mai mult de câteva luni de când scriam, chiar în România liberă, despre pericolul în care, s-ar zice, a ajuns limba română la ea acasă.

Nu datorită scăderii numărului populaţiei care o vorbeşte – din pricina deceselor necompensate de noi naşteri, ori a migrării masive a românilor în cele patru orizonturi geografice –, ci datorită politicilor curente din educaţie. Solicitarea depunerilor de proiecte post-doctorale numai şi numai în engleză, ca şi valorizarea ştiinţifică doar a contribuţiilor publicate în reviste străine, în limbi de circulaţie internaţională, calificate ISI (în principal tot engleza), asigurau – şi, parţial, încă mai asigură – dezinteresul constant şi tot mai apăsat pentru publicistica ştiinţifică românească, în limba română, ca şi deprecierea limbii române, pe termen mediu şi lung, acasă la noi, în mediile elitelor intelectuale.

România a mai traversat asemenea perioade. Alecu Russo nota că boierii vremii lui dispreţuiau româna şi tot ceea ce era românesc, comportându-se exclusiv mimetic în raport cu centrele de putere ale momentului. Coana Chiriţa a lui Alecsandri copia şi ea franţuzismul, iar forfota liberală din piesele lui Caragiale arătau ridicolul conformării „fără fond”, vorba lui Maiorescu, la modele apusene. În fine, pe la începutul secolului trecut, Nicolae Iorga se situa în fruntea unei manifestaţii bucureştene de răsunet într-un moment când, ignorându-se cu inconştienţă ori cinism starea majorităţii naţiunii, protipendada cultiva reprezentaţiile teatrale în franceză, lăsând pe un plan secund interesul pentru un teatru naţional.

Intervenţia mea, ce părea, pentru unii conectaţi la ultimele tendinţe şi „divaisuri” planetare cu remarcabilă – şi deloc blamabilă, altminteri – grabă, doar un puseu deplasat, o nostalgie neaoşistă ori o piedică în calea bunei dezvoltări întru universalitate a culturii noastre, a pr