Toate regimurile politice de forţă se aseamănă între ele. Elementul comun care le uneşte sunt serviciile de informaţii, un fel de mână forte a puterii în exerciţiu. Serviciile de informaţii au „datoria patriotică” de a-şi asculta proprii cetăţeni, pentru ca nu care cumva, vreunul dintre aceştia, mai rebel şi iubitor de libertate, să vorbească în front vrute şi nevrute la adresa cerberilor politici.
La noi ca la nimeni. Nu ştim încă ce regim politic avem, dar ştim că serviciile de intelligence au un comportament noninteligent. Deocamdată.
Într-o democraţie consolidată, zicem noi, un funcţionar public fie că este înalt, fie scund, nu poate să aibă alte atribuţiuni decât cele oglindite într-un text de lege, căci altminteri ar lua-o pe arătură, cum s-a şi întâmplat.
Ori, când zici că eu „am decis” fără să enunţi temeiul legal, se numeşte abuz, domnule Director şi diplomat, fără carieră.
După ce legea 51/1991 (o lege făcută pe genunchi, pe atunci), în primele sale articole, ne defineşte siguranţa naţională a României, ne arată cum cetăţenii români fideli au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranţei naţionale, vine cu un art.3 , care ne prezintă toate ameninţările cu privire la siguranţa naţională (acelea din anul 1991). Niciuna dintre ameninţările prevăzute de legea în cauză nu se referă la fraudarea bacului.
Această lege, culmea, a fost dată românilor „turbulenţi” posdecembrişti, înaintea apariţiei Constituţiei lui Iorgovan, ameninţările la siguranţa naţională îmbrăcând o altă realitate juridică, economică şi socială, astfel că la 23 de ani, lucrurile sunt complet schimbate, iar ameninţările la adresa siguranţei ţării îmbracă o altă realitate. Legea siguranţei aproape că este anticonstituţională antieuropeană şi, precis, caducă. Iată explicaţia pentru care domnul director ambasador îşi asumă responsabilitatea pentru ut
