Nu ştiu niciun student la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Dar, dacă aş cunoaşte vreunul, aş fi curios în ce măsură e dispus să facă, în paralel cu şcoala, şi practică adevărată. Nu ca aia la sfârşitul căreia obţii o hârtie de la un redactor-şef plictisit care nici nu te-a văzut pe acolo. La munca de jos dintr-o redacţie.
Adică nu ce se întâmplă acum, când rămâne în echipă cel mai iute tastator. Eventual, acela care scrie cel mai repede o ştire exclusivă, pe care n-o mai au în clipita asta decât 3-4 alte site-uri.
Şi dacă e vreunul dispus, ce-ar fi să înceapă meseria lucrând la Departamentul Necrologuri? Hai, mai cu viaţă, nu fiţi timizi! Credeţi-mă, e una dintre cele mai bune şcoli de presă posibile. Întâi, că moartea vinde, deci interesul nu trebuie stârnit. Apoi, e o ştire pe care o are toată lumea. Aşadar intră în joc harul jurnalistic de a scrie altfel, distinctiv şi astfel încât data viitoare cititorii să ia ziarul pentru semnătura ta. Redactarea ei e o splendidă oportunitate de a face cronica unei întregi vieţi, te obligă să fii bine documentat, ca nu cumva să greşeşti cronologia, că să nu mai menţionăm circumstantialele de bază. Doar că, la rubrica Decese din presă, spre deosebire de o ştire obişnuită, trebuie să înşiri cine-unde-când-cum-de-ce-urile şi la început, şi la sfârşit! Adică începi zicând cine s-a prăpădit, ce vârstă avea, motivul etc, apoi reliefezi bornele unei vieţi (îndeobşte remarcabilă, dacă nu, cutuma îndeamnă folosirea eufemismelor), pentru ca la final e musai să menţionezi informaţii despre data, ora şi locul serviciului funerar, acolo unde e cazul, şi un mesaj din partea familiei îndoliate.
Un necrolog bun e despre viaţă, nu despre moarte.
Pe scurt, necrologul de presă are poveste, are emoţie, îi poate inspira pe cei care află abia acum ce rang şi ce hram avea dispărutul. Şi nu e nimic macabru într
