Văd cum, din ce în ce mai mult, în lumea zilelor noastre, circulă reţete: în special pentru slăbit, pentru dietă, pentru tot felul de tratamente. Oamenii îşi pierd timpul cu reţetare, încercând să repare, să refacă, să restabilească nimic altceva decât o ordine iniţială. Ordine pe care ei înşişi au denaturat-o din multe, poate nenumărate motive.
Cronicarul le numea, cu o gândire profundă, sub forma măririi deşarte şi a iubirii de arginţi, care sunt două neputinţi vii ale sufletului. Extrapolând, tot deşartă e şi pofta trupească, fruptul care e dulce, atrăgător şi îndemnător la consum, la exces, la a depăşi limitele.
Iar slăbiciunea omului modern e clădită pe dificultatea înfrânării; oamenii preferă să repare mai degrabă decât să prevină, consumă în exces şi se tânguie de boli, adună grămezi de averi, în detrimentul sănătăţii pentru a le cheltui apoi, încercând să şi-o refacă. Se consumă hârtie, cerneală, energie, timp într-o manieră excesivă pentru a încerca ceva nou, căutând miraculosul care să restabilească ordinea, senzaţionalul care să ne pună pe un făgaş al curgerii normale, în albia unde noi înşine nu suntem în stare să stăm decât sub ameninţarea bolilor incurabile şi a unui capăt care ni se prezintă înfricoşător. Reacţionăm doar în clipa când parcă nu mai este soluţie – din cauza propriei noastre lăcomii, luăm rolul în serios doar când ceasul începe să bată sub semnul sfârşirii...
În tot iureşul acesta evenimenţial lipseşte ceva: bunul simţ, măsura, normalitatea. Reţeta simplităţii. Pe care nu o mai găsim nicăieri, pe care nu mai ştim unde să o căutăm, pe care nici măcar nu mai suntem capabili să o invocăm... De atâta verb a face, am uitat despre a fi, de tot multul ce ne place, am uitat despre a şti, că-i război sau că e pace, nu mai ştim nici a iubi, iar reţeta ce ne face oameni nu ştim unde s-o găsi!
Văd cum, di
