Declaraţia recentă a acestui din păcate cetăţean român sublinează o realitate cu care ne-am obişnuit: declaraţii publice pe care în Europa le doar vezi în filmări de amator, cu cagula pe faţă şi Kalaşnikovul în mâini şi autorităţi inepte, incapabile să reacţioneze cu moderaţie şi fermitate în egală măsură.
Deşi apar la intervale regulate şi în mod evident, nu întâmplător, aceste declaraţii nu reuşesc să primească răspunsuri pe măsură. Există două tipuri de atitudine, şi mă refer la autorităţi sau oameni cu funcţii şi influenţă în zona puterii:
1. Poate domnul Tokes să spună ce doreşte, e democraţie. Important este să nu dăm prea mare importanţă unor simple declaraţii. Găsesc această atitudine profund greşită; n-are rost să explic de ce. E evident.
2. Sau pornim un potop de opinii, una mai dramatică decât alta, cum face de exemplu domnul Deputat PSD Diaconu chiar pe blogul său: o ia de la Attila, trece prin Ip şi Trăznea, şi dă-i, şi luptă, cu lacrimi de crocodil, mai să începi să plângi şi să reciţi cu glas tare Mioriţa, pentru că soarta Ardealului pare pecetluită.
VORBE. În rest, nimic. Revin la exemplul Slovaciei. Măsuri ferme, punctuale, în conformitate cu legile ţării. Fără strigăte, fără generalizări stupide, scurt şi la obiect. Guvernanţii noştri au demonstrat că, atunci când vor, se pot lua la trântă cu Uniunea Europeană. I-au bătut obrazul cancelarului german, i-au arătat uşa reprezentatului Statelor Unite, n-au avut emoţii sau reţineri. Atunci când interesele „poporului” o cer, pot demonstra fermitate, chiar şi în faţa forurilor europene. Foarte bine, dar de ce sunteţi selectivi, domnilor?
Săpătorii de la temelia statului român nu se lasă descurajaţi de poveşti lacrimogene. Îi încurajează însă lipsa de reacţie a celor care ne conduc, care demonstrează că nu e locul lor acolo unde unii dintre noi i-au cocoţat.
