Incet incet, observ ca incep sa nu mai am umor. Privind in jur, altadata, parea simplu ca din intalnirea dintre privirea mea si oamenii din jur, atitudinile, gesturile, vorbele lor sa se nasca aceasta "stare" de umor fara rautate, sanatos, imediat, una dintre cele mai elegante manifestari ale inteligentei umane.
Oi fi de vina eu, m-am gandit; imi slabeste mintea. Privirea si spiritul meu s-au obisnuit intr-atata cu vesnica degradare a atitudinii umane, incat nu mai pot schita nici macar un zambet. Dar, cu siguranta ca nu e numai asta. Cu toate ca n-am incercat, din lipsa de vocatie, sa fac drept scop al vietii mele eroismul, cu tot drumul devenirii impuse, intotdeauna m-a speriat gandul ca as putea dezamagi. Cum lipsa telului de a deveni erou m-a salvat de posibilitatea de a deveni un fanfaron infatuat, m-am multumit, las si pasiv, cu posibilitatea ironiei si a autoironiei. Insa, cum spuneam, pe zi ce trece oamenii nu ma mai amuza, ci mai degraba ma ingrijoreaza.
Falsitatea lor tampa si, mai ales, superficialitatea sunt revoltatoare. Si nu aceea constientizata, "jucata", aleasa, de obicei, ca mod de a deveni - ce altceva decat un erou, mai mare sau mai mic, al propriei vieti? - ci mai ales cea in care multi oameni (din nefericire atat de multi tineri!) traiesc ca si cum ar trai in propria piele, in propriul destin, in propriul trup. In fapt, traiesc destine care nu sunt ale lor: seamana unii cu altii pana la calchiere si traiesc o fantasma comuna: fac un scop din chiar "trairea vietii". E suficient sa privesti o fotografie dintr-un club: tineri semidezbracati, transpirati, ametiti de alcool, cu mainile ridicate. Impietrirea acelei imagini te face sa crezi ca s-au adunat, dezbracati, ca sa se ofere unui monstru devorator care nu apare in fotografie... Dar apare in viata lor. Si, din nefericire, in mai toate cazurile isi duce devorarea pana la capat. @N
