Evenimentul care a însufletit din nou Petrila, respectiv conferirea titlului de Cetãten de Onoare al orasului compozitorului, dirijorului si profesorului Ludovic Bacs, nãscut la Petrila în 1930, a stârnit amintiri multe, dar si mândria de-al sti al nostru.
Cu ocazia manifestãrii publice, ce a avut loc în urmã cu circa douã sãptãmâni, marele dirijor a primit si un alt titlu din partea Asociatiei Pensionarilor din Petrila, respectiv cel de Pensionar de frunte. Presedintele Asociatiei, Martin Borsa, ne-a mãrturisit cã a fost coleg cu maestrul Bacs.
Vioara pe post de sanie si hopul din derdelus
”Luam amândoi lectii de vioarã, eram în clasele primare. El era cu trei ani mai mare ca mine, dar si mai avansat la vioarã.
Tatãl lui Ludovic Bacs a fost maistru la mina Petrila, iar tatãl meu i-a fost subaltern. A fost relativ scurtã perioada cât am fost colegi de vioarã. Si vã spun si de ce.
Unchiul meu îmi dãruise vioara, iar cutia instrumentului era fãcutã din lemn ceva mai subtitre. Asa era atunci. Într-o zi de iarnã, când veneam de la ore, în dreptul casei scriitorului Ion D. Sîrbu era un derdelus si copil fiind, nu m-am putut abtine. Am pus cutia cu vioara jos, mi-am luat elan si m-am dat cãlare pe ea. Doar cã am avut ghinionul sã-mi iese în cale o denivelare, un hop. Si la aterizare am spart cutia si vioara. Am mers hoteste acasã si am ascuns-o pe dulap. A fost bine douã zile, dar a treia trebuia sã merg iar la orele de vioarã, dar am fugit de acasã. Ai mei m-au gãsit si au încercat sã mã convingã cã trebuie sã contnui, dar eu – nu si nu. Au continuat convingerea si cu vreo douã palme, moment în care le-am spus cã nu merg pentru cã am spart vioara. Sigur cã a urmat o bumbãcealã serioasã. Unchiul meu, ca sã mã scape, a spus cã o reparã, el fiind un foarte bun lucrãtor în lemn. Dar cariera mea de violonist se încheiase o datã cu acea zi de iarnã
