De-a lungul timpului nici primarii generali ai Bucureştiului, nici cei de sector nu și-au manifestat în discursul mediatic, de largă audiență, intenția fermă de stopare a abuzurilor urbanistice și de reabilitare programatică a zonelor protejate.

Vara este un moment oportun pentru a con­știentiza starea orașului. În cazul Bu­cureștiului, din păcate, acest exercițiu pri­lejuiește anual profunde dezamăgiri. Mult mai numeroase și dureroase decât sa­tis­facțiile care, ce e drept, riscă să fie mi­ni­malizate. Ar fi deci injust să trecem cu ve­derea redeschiderea după mai bine de un deceniu a Muzeului Colecțiilor, noua față a Pieței Amzei, restaurarea Hotelului Bu­levard, după lungi ani de șantier, sau alte câteva clădiri renovate cu succes ici și co­lo. Cum însă asemenea mostre reprezintă aspecte firești ale dinamicii unei capitale europene, este mai degrabă necesar să re­venim asupra anomaliilor care se per­pe­tu­ează... în ritm neverosimil.

Orice plimbare tihnită de va­canță în zonele protejate ale Bucureștiului scoate în drum la tot pasul peisaje dezolante, în fața cărora bunul simț sus­pină amar. Plăgi deschise în trupul ora­șului, pe lângă care suntem nevoiți să tre­cem neputincioși. Artere majore precum Maria Rosetti sau Calea Moșilor veche, dar și străzi de pe harta fondatoare a Capitalei moderne precum Clemenceau, Povernei, Cristian Tell, Dionisie Lupu, Dumbrava Ro­șie, Aurel Vlaicu (pentru a cita câteva) sunt deja mutilate sau în curs de agresare urbanistică, conform rețetei: „demolăm ca să speculăm“, indiferent de costul pa­trimonial și având ca unic scop profitul gro­sier. În ce altă cheie să înțelegem, de pil­dă, recenta desfigurare a Pieței Icoanei, prin înfigerea dizgrațioasă a blocului de la colțul cu str. Eremia Grigorescu, pe locul unei elegante case neoromânești în per­fec­tă stare? Sau cum să interpretăm răbdarea diabolică a unor dezvol