Fără îndoială, împotrivirea faţă de creşterea salariilor în România este o obsesie a dlui Isărescu. Nu există ocazie care să fie scăpată de domnia sa pentru a menţiona această împotrivire. Si dacă n-o face personal, îl pune pe dl Vasilescu s-o facă. Si totdeauna împotrivirea este făcută extrem de savant, evocându-se o corelaţie ce ar trebui să existe între creşterea salariilor şi creşterea productivităţii muncii.

Invocata corelaţie cu creşterea productivităţii muncii este strict corectă. Dar din păcate pentru dl Isărescu, nu mai are bază practică în România. În mod concret, corelaţia creşterilor salariale se făcea cu creşterea productivităţii muncii din industrie, adică acolo unde se putea calcula şi unde se considera că este produs în principal profitul, întrucât în sectoarele financiar - bancare şi administrative are loc doar o redistribuire a acestuia!

Din păcate, România a devenit o anexă de consum – stadiul cel mai de jos al unei colonii – şi tocmai absenţa unei producţii industriale semnificative într-un ţesut industrial solid şi consistent (şi nu doar în insule industriale ale capitalului străin) reprezintă hiba fundamentală din care decurge nefericirea acestui statut colonial. Şi astfel a dispărut reperul obiectiv de creştere a productivităţii muncii în raport cu care să se decidă sau nu sporiri de salarii în sectorul de stat şi în ce proporţii. Şi atunci, ori se caută o altă bază de raportare cât de cât obiectivă, ori se procedează gradual la mărirea salariilor, dar cu prudenţă. În orice caz, a invoca rezultatele din industrie pentru a bloca creşterile de salarii la stat este ceva lipsit de temei.

Problema principală a dlui Isărescu este însă alta. Dacă dl Isărescu susţine sus şi tare condiţionarea nivelului salariilor de nivelul productivităţii muncii, atunci cum explică domnia sa – şi nu l-am văzut vreod