Cum o dă, cum o întoarce, Ponta iese prost. Băsescu l-a prins la cotitură şi, din câte se aude, e doar începutul.
A desprins securea războiului din cuiul coabitării şi i-a înfipt-o lui Ponta în moalele capului. Până la prăsele. La prima vedere, preşedintele îşi forţează norocul, suspendarea e iarăşi fluturată belicos, partenerii europeni ar putea strâmba din nas că Pactul o ia pe apa Sâmbetei, iar miza pare, deocamdată, în registrul minor al impulsionării Partidului Mişcarea Populară. Traian Băsescu este însă hotărât, aşa cum se vede din interviul acordat României libere, să împinga lucrurile şi mai departe, definindu-se ca liderul de facto al opoziţiei. De altfel, era cam ultimul tren pe care mai putea să-l prindă pentru a face asta. Tocmai de aceea, e clar că şi-a calculat atent momentul, a aşteptat cu răbdare şi, cu riscul de a-şi atrage critici binemeritate pentru cauţionarea unei guvernări incompetente, hoţomane şi la marginea interesului naţional, l-a dus cu zăhărelul pe Ponta lăsându-l să creadă că el este delfinul, a făcut inventarul greşelilor şi când în plasă i-au căzut două capturi de zile mari – dubioasa privatizare a CFR Marfă şi Omar Hayssam – a ieşit la atac.
Primele semne ale schimbării de strategie apăruseră mai de mult, dar erau cam molcuţe, cam de complezenţă, să nu zică lumea că a fraternizat cu totul. A urmat respingerea, la începutul lui iulie, a Ordonanţei Rompetrol prin care Ponta renunţa cu o suspectă nonşalanţă la 400 milioane dolari din datoriile kazahilor către statul român, apoi refuzul de a-l nominaliza pe Silaghi la Transporturi şi obligarea lui Ponta de a-şi asuma până la capăt privatizarea CFR Marfă. Acesta a fost punctul de cotitură, declaraţiile ulterioare despre pericolul ca Gruia să nu aibă bani şi să dea compania la fier vechi în loc să facă investiţii fiind doar deschizătoar
