Volumul Narcotice în cultura română, de Andrei Oişteanu,se dezvăluie ca o întreprindere temeinică, nelipsită de elementul spectaculos, impus de însăşi tema abordată, de altfel.
Puţine cărţi reuşesc să stârnească, în viaţa culturală românească, atâtea ecouri, cu atât mai puţin exclusiv pozitive, cum s-a întâmplat cu Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2011). Studiul lui Andrei Oişteanu debordează de un enciclopedism seducător şi o demnă de invidiat capacitate de a oferi cea mai riguroasă informaţie şi cele mai fine aserţiuni sub forma unui discurs limpede, perfect articulat, scris cu talent de prozator (probat, de altfel, în singura operă de ficţiune a lui Oişteanu, romanul Cutia cu bătrâni, cu acel personaj memorabil, căutător şi depozitar de obiecte stranii: Arhivarul).
Ineditul demersului, dezinhibat şi minuţios până la o pedanterie de la care îl salvează doar tonul autorului ce povesteşte de plăcere, a cucerit imediat publicul cititor, care avea astfel acces la o zonă tabuizată a culturii române. De la informaţii despre folosirea plantelor psihotrope în medicina populară (o primă parte a cărţii constă într-o amplă inventariere a acestora, în spaţiul carpato-dunărean, şi a efectelor lor narcotice, halucinogene, de stimulente sau calmante), până la abuzul de excitante al unor autori interbelici (şi, în egală măsură, al personajelor lor) sau narcoza ce domneşte în unele romane contemporane (Orbitorul beneficiază de o astfel de analiză binevenită, susţinută şi completată de un text al lui Cărtărescu, Epoca nesului, prezent în Addenda volumului), studiul lui Andrei Oişteanu e o incitantă istorie a pharmakon-ului în cultura română, care jonglează mereu pe graniţa subţire ce desparte „dulcea extază“ (sintagma îi aparţine lui Nicolae Filimon şi se referă la efectul fumatului de ciubuc) de
