Volumul Narcotice în cultura română, de Andrei Oişteanu,se dezvăluie ca o întreprindere temeinică, nelipsită de elementul spectaculos, impus de însăşi tema abordată, de altfel.

Puţine cărţi reuşesc să stârnească, în viaţa culturală românească, atâtea ecouri, cu atât mai puţin exclusiv pozitive, cum s-a întâmplat cu Narcotice în cultura ro­mână. Istorie, religie şi li­teratură (Polirom, 2011). Studiul lui Andrei Oişteanu debordează de un en­ci­clo­pedism seducător şi o dem­nă de invidiat capacitate de a oferi cea mai riguroasă informaţie şi cele mai fine aserţiuni sub forma unui dis­curs limpede, perfect ar­ticulat, scris cu talent de prozator (probat, de altfel, în singura operă de ficţiune a lui Oişteanu, romanul Cutia cu bătrâni, cu acel per­so­naj memorabil, căutător şi depozitar de obi­ecte stranii: Arhivarul).

Ineditul demersului, dezinhibat şi mi­nuţios până la o pedanterie de la care îl salvează doar tonul autorului ce po­vesteşte de plăcere, a cucerit imediat publicul cititor, care avea astfel acces la o zonă tabuizată a culturii române. De la informaţii despre folosirea plantelor psi­hotrope în medicina populară (o primă par­te a cărţii constă într-o amplă inven­tariere a acestora, în spaţiul carpato-du­nărean, şi a efectelor lor narcotice, halu­cinogene, de stimulente sau calmante), pâ­nă la abuzul de excitante al unor autori in­terbelici (şi, în egală măsură, al per­so­na­jelor lor) sau narcoza ce domneşte în unele romane contemporane (Orbitorul be­neficiază de o astfel de analiză bine­ve­nită, susţinută şi completată de un text al lui Cărtărescu, Epoca nesului, prezent în Addenda volumului), studiul lui Andrei Oiş­teanu e o incitantă istorie a phar­ma­kon-ului în cultura română, care jong­lea­ză mereu pe graniţa subţire ce desparte „dul­cea extază“ (sintagma îi aparţine lui Nicolae Filimon şi se referă la efectul fu­matului de ciubuc) de