Cam gelat şi cam fante de cartier, pentru gustul meu, Gabi Iancu. Numai că oamenii nu sînt doar ceea ce par. Şi trebuie judecaţi mai puţin după aspect şi mai mult pentru ceea ce fac. Plus că aici nu este tribunal, iar pedepsele noastre sînt nişte biete adjective. Primul gol reuşit de Gabi Iancu la Tbilisi a fost de o frumuseţe aparte. Cel de-al doilea a stins lumina pe stadionul gruzinilor, care au început să plece spre case lămuriţi că Steaua este echipa care merge mai departe. Două goluri care scriu istoria calificării înaintea meciului retur.
Primul dintre golurile lui Gabi Iancu merită o atenţie specială. Steaua tocmai scăpase din încercuire aşa cum numai ea ştie să o facă. Steaua scăpase după un penalty apărat de Tătăruşanu cu acel calm venit din calmul moşilor şi strămoşilor. Voinescu, Iordache, Duckadam. Steaua scăpase, îi trecuse glonţul pe la ureche atunci cînd Gabi Iancu a reuşit şutul acela sec, la firul ierbii. Un şut plecat din bocancul tînărului fotbalist, căruia Hagi tocmai ce îi pusese o pilă la Reghecampf. Un şut cu o geometrie precisă, un fir perfect întins. Loria a înţeles şi nu a mai plonjat. Era tîrziu, inutil şi caraghios să altereze magia momentului. Da, fotbalul are clipe de magie. Puţine, fără proprietari dinainte stabiliţi.
Cu golurile din Georgia, Iancu i se alătură lui Dorin Rotariu, eroul de dată recentă al lui Dinamo. Dinamo Bucureşti. Ştiu, reuşitele lui Iancu sînt mai preţioase decît aceea a lui Rotariu. Dar între ele este o legătură extraordinară. Toate poartă pecetea tinereţii. Marca inconfundabilă a exuberanţei, a curajului, a bucuriei. Asta ne spun Iancu şi Rotariu cel mic cu golurile lor. Sîntem tineri, nesupuşi. Ne este foame de fotbal, de glorie, nu sîntem uzaţi, nu sîntem blazaţi. Vrem glorie, bani şi tot ce decurge de aici.
O, da! Iar ne entuziasmăm în loc să lăsăm timpul să decanteze. Ni se va reproşa asta
