Mi-am propus să abordez o problemă care revine obsesiv în mass media românească. Este vorba de faimoasa plecare în străinătate şi apoi, şi mai spectaculoasă, reîntoarcere a românilor în „ţara mamă˝. Posibilităţile actuale de a studia şi a munci în străinătate, la care contribuie programele de mobilităţi avute la dispoziţie, fac din experienţa plecării din ţară, un lucru aproape banal. Este recunoscut de către societatea românească?

Înainte de anul 1989 era vorba de ceva de genul „fie în ţară, fie plecat˝. Nu exista fluiditatea de a veni şi a te întoarce. Această traumă o avem încă în limbajul colectiv al României. Vorbim de românul care pleacă în străinătate, de parcă asistăm la ceva total, fără scăpare, fără întoarcere. Românii au fost obişnuiţi să călătorească, în acest context trebuie amintite faimoasele plecări ale ţăranilor români de la începutul secolului al XX-lea, la muncă în Statele Unite. Aceştia lucrau în Chicago sau Detroit, iar după 2-3 ani se întorceau, iar cu venitul agonisit îşi cumpărau o pereche de boi pentru a lucra mai eficient pamântul. Dar nimeni nu zicea că ei au plecat din ţară.

Închistat de dictatura comunistă, românul a pierdut sensul mobilităţii europene sau mondiale. Împinşi de oportunităţile oferite de globalizare, britanicul, olandezul, francezul şi alte naţii libere au căutat binele chiar şi departe de ţara lor. Nimeni însă nu consideră că un olandez care lucrează pentru o firmă de extracţie a petrolului în Rusia a plecat din ţară, neamţul care lucrează în sectorul financiar din New York nu a părăsit de fapt Germania. Ei au căutat să îşi pună în valoare calităţile de care dispun pentru a avea o viaţă mai bună unde s-a ivit oportunitatea.

Citeste mai mult pe cariereonline.ro