Pe 20 iulie s-au implinit 70 de ani de la nasterea lui Adrian Paunescu, initial un poet de real talent care a devenit principala voce si principalul artizan al cultului lui Nicolae Ceausescu, hagiograful numarul unu al “Epocii de Aur”, una dintre cele mai sinistre perioade din istoria Romaniei. Intre timp, cu sprijinul primarului Neculai Ontanu, Bucurestiul s-a “imbogatit” cu un bust al lui Paunescu. Merita amintit ca, imediat dupa ruptura generalului Pacepa cu dictatura lui Ceausescu, Adrian Paunescu a publicat, in fieful protocronist care era revista “Flacara”, un pseudo-poem de o agresivitate incalificabila, intitulat “Blestem tradatorului de tara”. Ideologia paunesciana, xenofoba, autarhica, anti-ocidentala, patriotarda, de o asfixianta stridenta si penibila artificialitate, pompierista si gaunoasa, renaste sub ochii nostri.

Reiau aici articolul meu “Menestrelul comunismului dinastic”, aparut pe “Contributors”, pe data de 5 noiembrie 2011.

“Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard anti-stalinist al Romaniei. Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publi