În condițiile personalului politic de după 1990, România nu putea să redevină o monarhie constituţională atunci când acest pas ar fi reprezentat o ruptură veritabilă cu trecutul comunist.
Subiectul monarhiei constituţionale în România este tot atât de vast pe cât e subiectul România. Nu-l poţi invoca decât plecând de la multitudinea de planuri în care ar trebui înțeles. De la cel al istoriei noastre moderne până la cel al actualităţii politice, de la acela al identităţii naţionale până la apartenenţa noastră la lumea occidentală, de la existenţa unei pasiuni colective până utilizările ei politice. În plus, toate acestea sunt marcate de prezenţa printre noi a Regelui Mihai, simbol şi personalitate istorică faţă de care România postcomunistă şi românii încă nu ştiu cu adevărat cum să se situeze.
Dacă totuşi ar trebui să rezumăm evoluţia raportului între români şi Regele Mihai, am putea spune că popularitatea, respectul public şi cel din partea majorităţii oamenilor politici a crescut invers proporţional cu şansele revenirii sale la Palatul Regal. Suntem deci obligaţi să facem o paralelă cu destinul lui Corneliu Coposu, care, cu cât era mai bolnav, era mai apreciat, culmea popularităţii sale fiind atinsă la manifestaţia de la înmormântarea sa. Cele două destine nu trebuie puse pe seama mult invocatei noastre pasiuni de a ne recunoaşte valorile numai după ce nu mai sunt. Ele ne spun ceva esenţial despre raportul românilor cu istoria lor şi, până la urmă, cu ei înşişi.
Tânăra noastră pseudodemocraţie nu a fost întemeiată pe protejarea simbolurilor colective, ci pe atacarea lor fără milă. Aşa cum s-a tras cu tunul în Biblioteca Centrală Universitară, tot aşa s-a tras cu tunul mediatic în simboluri. Unele, mai târziu, au putut fi parţial reconstituite, dar în plan moral, cât timp cei vinovaţi nu sunt condamnaţi, rămâne un câmp d
