Cazul băiatului care suferă de Sindromul Down, și cu toate acestea a promovat examenul de bacalaureat, a sensibilizat o țară întreagă. Nu numai că le-a dat perversa tuturor puturoșilor de liceu care n-au reușit să alcătuiască o propoziție cu cuvântul „umăr“, ci ne-a reamintit că astfel de copii există. Respinși de profesori, societate și de foarte multe ori de părinți, copiii cu probleme rămân pe dinafară. Iată însă că în România există și oameni cărora le pasă ce se întâmplă cu acești copii, într-o țară în care să fii asistat social e un sport național, iar ajutoarele ajung la toți puturoșii a căror principală dizabilitate e lenea. Ce șanse au copiii aceștia, cât de greu e să lucrezi cu ei și cine se implică aflăm de la Daniela Vișoianu, Project Manager al programului „Să redescoperim școala!“.

Reporter: Spune-ne câteva cuvinte despre programul „Să redescoperim școala!“. Ce presupune mai exact?

Daniela Vișoianu: Există doi actori importanți în procesul de educație: copilul și părintele/tutorele acestuia. Deseori, politicile educaționale gândite în birouri nu le acordă suficientă atenție. Provocarea noastră, la C4C, este să lucrăm chiar dincolo de aceste două entități: pe cuplul format de copil și părinte. M-am străduit să repet aproape obsesiv că în toate activitățile noastre trebuie să fie implicat și părintele. „Să redescoperim școala!“ înseamnă să îi provocăm pe pedagogii care lucrează, interacționează cu acești copii să își asume responsabilitatea pe care o au pentru ca acești copii să devină adulți independenți, colaborând cât mai deschis și personalizat cu părinții copiilor. Statul asistențial nu poate fi făcut responsabil de excluderea acestor copii, înaintea adulților care interacționează cu acești copii și au responsabilități. Și fac aici o distincție între responsabilitate și sarcină de serviciu, în sensul că limitarea la sarcini