Nu numai regimul Vichy este pentru francezi un „trecut care nu trece“ (în cuvintele istoricului Henry Rousso), greu de uitat şi încă declanşator de remuşcări, acuze şi dezbateri este şi agresivul colonialism în Africa. În compensaţie, centre şi galerii din Franţa expun adesea artă africană, presa de cultură dedică astăzi programatic numere întregi noutăţilor literare şi artistice din continentul fierbinte la sud de Europa. Ipocrizie post factum a colonizatorului? Da, şi asta, indiscutabil. Mai mult, tot acest discurs postcolonialist umplut compulsiv cu regrete şi scuze este numai bun de speculat pe diferite pieţe, cea culturală inclusiv. Anticolonialismul şi antirasismul sunt foarte „la modă“, prin urmare, valori lejer convertibile economic. Bonus: „exotismul“ la fel de rentabil al ex-colonizaţilor. Expoziţiile cu artefacte voodoo din Benin ating recorduri de vizitatori în Paris, luându-se la întrecere cu evenimentele despre arta „periferică“ (a se citi din fostele colonii franceze), bine promovate de la Musée du Quai Branly.

O lectură fie şi superficială a pieţei de artă din Europa de Vest arată simplu cât de bine funcţionează mariajul dintre o retorică de stânga şi o logică economică liberală. Filosoful Boris Groys arată în eseul Postscriptumul comunist cum proiectul comunist nu poate avea şanse de supravieţuire îndelungată întrucât esenţa sa se rezumă la o utopie formulată într-un discurs. La fel ca istoria artei, orice discurs implodează la un moment dat, fiind contrazis şi urmat de altul. Capitalismul funcţionează „tehnic“ însă, prin logica pieţei, nu printr-un discurs, deci nu poate să se prăbuşească la fel de repede precum predecesorul roşu. Piaţa de artă recentă avansează neaşteptat un al treilea proiect, pe care Groys pare să îl scape din vedere: ea alătură fascinaţia filosofiei de stânga şi pragmatismul economiei capitaliste.

Centrul de ar