Anarhiştii şi revoluţionarii europeni de fotoliu, frustraţi că n-au prins anul ’69 pe viu, exaltă nediscriminat revolta maselor din lumea a III-a.
Cine insistă să vadă partea plină a paharului, indiferent de condiţii, încearcă în perioada asta să salveze pentru teoria tranziţiilor democratice bulibăşelile politice grupate îndeobşte sub eticheta „primăvara arabă“. S-a spus că, în ciuda confuziei actuale, e un lucru bun faptul că revoluţionarii n-au fost islamişti, ci clasa mijlocie: studenţi şi liberali care cer răsturnarea unui regim stagnant şi corupt, vor libertate, demnitate şi prosperitate. Prosperitate care, până acum, chiar dacă vechile regimuri erau pro dezvoltare şi modernizare, se acumulau prea tare doar în mâna a 1% (clanul Mubarak, Ben Ali etc.).
Că islamiştii, chiar când ajung la putere prin vot popular (ca în Egipt sau Algeria, acum două decenii), trebuie lăsaţi să guverneze, deoarece actul guvernării îi responsabilizează, îi aduce inevitabil mai la centru sau le trădează eventuala incompetenţă, deci lumea se va lămuri ce e cu ei.
Naive şi banale observaţii, dacă-mi permiteţi. Revoluţia de la Teheran din 1979 tot aşa a început, cu studenţi şi clasa mijlocie (antreprenorii din bazar) sătui de „proasta guvernare a Şahului“, care, e drept, modernizase ţara, crescuse PIB per capita şi cheltuielile sociale, însă avea partea lui de cult al personalităţii imperiale, cu bizarerii exotice, şi o curte coruptă. Beneficiile progresului, vezi bine, se acumulau doar la 1%; restul de 99% erau ţinuţi pe dinafară. Ceea ce în cazul Iranului anilor ‘60-’70 nici nu era chiar adevărat, sau oricum mai puţin decât în Egiptul lui Mubarak, dar important e că lumea asta credea.
Anarhiştii şi revoluţionarii europeni de fotoliu, frustraţi că n-au prins anul ’69 pe viu, exaltă nediscriminat revolta maselor din lumea a
