În copilărie credeam în basme, în tinereţea fără bătrâneţe şi-n viaţa fără de moarte. Credeam în tot ceea ce era  în jurul meu şi nu-mi imaginam că-n afara frumosului există şi urâtul, nici pomeneală !  De unde să bănuiesc că lucrurile văzute sunt doar aparenţele unor realităţi bine ascunse ? Creşteam într-o armonie pe care nimeni şi nimic n-ar fi fost în stare s-o ciumpăvească. Cam tot atunci am început să cred în oameni. Mi se păreau dulceaţa pământului şi nu-i suspectam de vreo răutate. Uşor, uşor, mi-am mutat nădejdile înspre ceruri, înspre Dumnezeu. Deşi Domnul aducea mai degrabă, în plăsmuirea inocentă, cu un pândar aspru, chemat să ne vegheze  în fiecare clipă. Orice am fi făcut, El ar fi aflat, nimic nu scăpa privirii Lui severe şi atotcuprinzătoare. Am crescut convins că greşelile sunt notate într-un catastif divin şi că niciodată nu poţi să scapi de pedeapsa Bunului Părinte. Era, oricum, un amestec de teamă şi mister, deloc iubire. Cum să-l iubeşti pe cel sortit să te ţină  în vârful biciului, cum ? În plus, nu înţelegeam de ce şi-a  lăsat singurul fiu să fie batjocorit şi ucis de nişte ticăloşi. Păi, ce tată e ăla care îşi abandonează odrasla la răscruce de destin ? Vasăzică, amestecul mai conţinea şi ceva hulă, cam agresivă, n-am să vă mint. Către adolescenţă m-am aşezat în prietenie, în frăţia de cruce. Mi-am crestat pielea şi mi-am amestecat picăturile de  sânge cu stropii fraţilor tocmai descoperiţi, jurându-ne loialitate şi camaraderie veşnică. Veşnicia aceea  n-a durat cine ştie cât. Păstrez în carne cicatricele toanei, semn al naivităţii  de odinioară. Pe nesimţite, m-am îndrăgostit şi, deodată, n-am mai vrut să cred în altceva. Dar iarăşi  m-am înşelat, sentimentele se schimbă  iute, sunt trecătoare şi vulnerabile. Şi nici sinceritatea nu e altcumva, apropiaţii te trădează  când ţi-e lumea mai dragă. Rănit şi neînţeles, m-am retras în Paradisul Căr