Nevăzuţi, necunoscuţi, olimpicii români s-au întors de la competiţii încărcaţi de medalii. Dacă tragem linie, putem afirma că învăţământul românesc e printre cele mai bune din lume. Cifrele vorbesc, nu-i aşa? Nu-i aşa.

Dincolo de "mândria de a fi român", exemplele rămân excepţii. Ele reflectă, cel mult, efortul particular al familiilor, elevilor şi profesorilor, într-un mediu ostil. Învăţământul românesc e neputincios. Nu putem vorbi de o "şcoală românească" decât dacă vrem să ilustrăm lipsuri şi neîmpliniri. Numai 2% din populaţia şcolară din mediul rural urmează învăţământul superior.

Dotarea şcolilor e sub orice critică, începând cu WC-urile, sălile de clase, materialul didactic şi terminând cu salarizarea profesorilor şi cu competenţele lor didactice. Şcoala publică suferă de o subfinanţare cronică. Facultăţile particulare (cu puţine, palide excepţii) sunt fabrici de hârtie de ambalat incompetenţa.

Exemplele ştiute (şcoala din comuna Mihai Viteazu (Cluj), Liceul Internaţional de Informatică, matematicienii supradotaţi) spun că România are o populaţie tânără nici mai bună, nici mai rea decât a altor ţări. Însă o bagă în beznă e incapacitatea instituţională de a duce la liman generaţii după generaţii. Cetăţenii se trezesc la maturitate fără minimul bagaj de cunoştinţe presupus de lumea modernă. În faţa unei situaţii catastrofale, pigmentate cu violenţă, droguri şi imoralitate, autorităţile tac ca mortu-n păpuşoi.

Performanţa intelectuală a unei naţiuni n-are nicio legătură cu hei-rupismul sau cu munca voluntară. Aşa cum România nu (mai) are o clasă de mijloc, nici şcoala nu mai are o bază pe care să se sprijine. Aud tot mai des prostia că şcoala e inutilă: la ce ne trebuie gramatică, fizică, chimie, istorie, dacă oricum le uităm la maturitate? La ce bun să-ţi încarci mintea cu chestii, dacă, oricum, le găseşti pe net? Dar la ce bun să cauţi