În cotidianul maculat de emisia sonoră stridentă a aspectelor socio-politice de „prime time”, problema ridicată de condiţia precară în care ajung valorile artistice autohtone la vârsta a treia pare mai degrabă un zgomot de fond abia sesizabil. Şi cine sunt mai îndreptăţiţi să vorbească despre acest aspect decât aparţinători ai breslei, artişti care şi-au construit, de-a lungul timpului, cariere de succes. Unul dintre aceştia este şi fostul ministru al culturii, actorul Mircea Diaconu, cel căruia îi place să spună, cu un umor amar, că „banii care îţi ajung ca să mori sunt mult mai mulţi, iar banii care îţi ajung ca să trăieşti, mult mai puţini”.

Domnule Diaconu, care este părerea dvs. în ceea ce priveşte situaţia actorilor care, odată ajunşi la vârsta pensionării, nu se mai pot întreţine decent, veniturile lor fiind foarte mici?

Este o legătură directă între salarii şi pensie. La noi salariul este ridicol, pensia este şi mai ridicolă.

În acest caz ce credeţi că se poate face? Sunt, de pildă, oameni cu dare de mână care se pot oferi să-i ajute.

Nu, nu, asta este exclus, că nu cere nimeni pomană. Ori rezolvi sistemul, ori cu asta, basta! Chiar nu este cazul ca cineva să se ocupe de noi ca persoană, să spună: „Aoleo, am bani şi hai să le dau şi amărâţilor ăstora!” Cel puţin mie, din start, mi-e silă de aşa ceva, nu concep.

Sunt totuşi campanii de presă care sensibilizează opinia publică şi există oameni care se oferă să ajute.

Da, în cazurile în care este vorba de bolnavi, în cazurile disperate. Pensionarilor artişti nu le ajung banii sau nu au bani nici să trăiască, deci nu este vorba de boli sau de altceva. Este vorba de banii care îţi ajung ca să mori, care sunt mult mai mulţi, şi de banii care îţi ajung ca să trăieşti, mult mai puţini.

Se poate vorbi de o