Suntem invadaţi, zi de zi, de spectacolul entuziasmului exagerat şi al denaturărilor peste măsură. De show-ul exaltării. De la cel mediatic la cel politic; de la excesul de putere la concretizarea "marilor" ei proiecte, în general păgubitoare; de la citirea în falsele stele de pe pământ la agrementarea cu toxine a supermarketurilor, concepute parcă pentru a secera orice tentativă de susţinere a producţiei locale. Vrând-nevrând, trăim, respirăm şi încercăm să mai zâmbim (?!) sau să ne strecurăm, tăcut, printre ofertele propuse de artizanii globalizării economice, care a atins pragul paroxistic în ultimii ani ai acestui început de veac. În care soarta unui om, a unui sat, a unei ţări, a unui continent se decide în fracţiuni de secundă, evident după îndelungi dezbateri şi aprobări nocturne. Aşa am ajuns şi am acceptat să ne închinăm "belşugului" de import pe care îl plătim cu preţul unicului salariu, derizoriu, neomologat încă de niciun institut al supravieţuirii. Să privim tragediile umane - tot mai multe, din ce în ce mai multe - pe sticlă... Pentru a constata, cu uimire, că decăderea, dramele, sărăcia şi bolile, cel puţin la noi, în România, "nu se văd în viaţa de zi cu zi". "Mergeţi la casele de schimb valutar!", îmi spunea cineva, recent. "Acolo se schimbă bani în valoare de zeci şi sute de mii de euro sau de dolari. Sărăcia este numai la televizor".

Şi totuşi, realitatea nu poate fi trucată până la imaginea care descrie trupul sfârtecat al Ţării. Şi totuşi, viaţa merge înainte, sofisticată şi tulburătoare. Plină de neprevăzut, de frustrări şi înflăcărări... malefice. E limpede că ofensa pe care secolul XXI o aduce fiinţei umane nu este deloc măgulitoare. Nici pentru progresul tehnic, nici pentru marile minţi ale omenirii. Concret, ne îmbătăm cu apă ..."ruginită" de la bucătăria de serviciu a noului veac, în aşteptarea plenitudinii nesperate. Un veac bân