Monarhia salvează România” era un slogan care circula în anii 90, la pachet cu adepţii partidelor tradiţionale (sau istorice cum le zic unii). Mulţi aderau în 1996-2000 la monarhie sperând că regele va face restitutio in integrum. După ce în perioada 2000-2004 s-au făcut o serie de retrocedări, rândurile monarhiştilor s-au subţiat. După ce Ion Iliescu a făcut reconcilierea cu regele, aproape că nu mai aveau obiectul muncii. Tot felul de sondaje, la fel de corecte ca golul lui Maradona marcat cu mâna, arată că peste 20% din români speră că monarhia va fi o ieşire din criza de identitate politică a democraţiei româneşti. O să încerc, prin rândurile de faţă, să arăt de ce cred că a susţine monarhia e mai mult o ocupaţie de salon sau de hipodrom decât una menită să dea glas unei iniţiative politice. 1.Monarhia în România a fost o necesitate, aşa cum am scris anterior, pe acest blog, în contextul în care aproape toate marile puteri europene, cu excepţia Franţei, erau monarhii. Înrudirea cu marile case domnitoare era văzută ca aducătoare de avantaje politice, dar asta nu a schimbat situaţia socială, economică sau geopolitică a României, mai mult decât a făcut-o clasa politică. Independenţa României s-a produs într-un context geopolitic favorabil, meritul personal al prinţului Carol fiind vitejia d epe câmpul d eluptă, faptul că era din familia domnitoare a Germaniei n-a valorat nici cât o ceapă degerată, când ruşii ne-au luat sudul Basarbiei, dând la schimb Dobrogea. Aşa ca rudă, tânărul Carol trebuia să facă să se plătească şi datoria Stroussberg, care ne lăsa cu sistemul feroviar vraişte şi fără bani la buget. Carol I a fost toată viaţa un german, în 1914, el dorind intrarea în război alături de Puterile Centrale (având un pact secret cu acestea din 1883, acceptat de I.C.Brătianu, D.A. Sturdza, î