Moto: „Cantitatea trona nestingherită, fie că era vorba de ce intra pe gură, fie de ce ieşea“.

Andrei Pleşu

Pe 20 iulie s-au împlinit 70 de ani de la naşterea lui Adrian Păunescu, iniţial un poet de real talent, care a devenit principala voce şi principalul artizan al cultului lui Nicolae Ceauşescu, hagiograful zelos şi incontinent al „Epocii de Aur“, una dintre cele mai sinistre perioade din istoria României. Între timp, cu sprijinul primarului Neculai Onţanu, Bucureştiul s-a „îmbogăţit“ cu un bust al lui Păunescu. Merită amintit că, imediat după ruptura generalului Pacepa cu dictatura lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a publicat, în fieful protocronist care era revista „Flacăra“, un pseudopoem de o agresivitate incalificabilă, intitulat „Blestem trădătorului de ţară“. Ideologia păunesciană, xenofobă, autarhică, antioccidentală, patriotardă, de o asfixiantă stridenţă şi penibilă artificialitate, pompieristă şi găunoasă, renaşte sub ochii noştri.

Mircea Cărtărescu a surprins perfect ce a însemnat fenomenul Păunescu în economia simbolică a socialismului lui Ceauşescu, în acea orgie propagandistică atât de prielnică lichelelor, canaliilor şi lacheilor: „La sfârşitul anilor ’70, dacă puneai în priză fierul de călcat, Păunescu vorbea şi acolo, aproape la fel de mult ca şi Ceauşescu însuşi. Căci destinul acestor doi oameni atât de asemănători se împleteşte inextricabil. Fără comunism şi Ceauşescu, Păunescu n-ar fi existat, aşa cum paraziţii sunt foarte specifici în alegerea gazdei. Când revista «Flacăra» nu l-a mai încăput, Păunescu a inventat cenaclul cu acelaşi nume. Cenaclul «Flacăra» a fost bucăţica de zahăr a propagandei ceauşiste. A fost megafonul comunismului românesc. Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din când în când, de cearşafuri de poeme, când despre Tovarăşul, când despre Tovarăşa, poeme ce ţâşneau ca dintr-o fântână nesecată din pana b