De la 1 iulie anul acesta, salariul minim pe economie a fost majorat de la 750 la 800 de RON. Se estimează că peste 677.000 de salariaţi din sectorul concurenţial vor beneficia de această majorare. Chiar şi aşa, salariul minim românesc rămâne derizoriu de mic atât în termeni absoluţi, cât şi relativi (ca şi pondere în salariul mediu). Ni se spune că nu putem avea salarii mari atât timp cât avem productivitatea scăzută, însă aceasta e o explicaţie cu dus si întors: productivitatea scăzută justifică salarii mai mici, dar nu într-atât de mici. În România, productivitatea muncii e uşor sub 50% din productivitatea medie din UE, în timp ce salariul mediu românesc (apr. 5800 euro) reprezintă aproximativ un sfert din salariul mediu European (apr. 23.000 euro). În fapt, e greu să identificăm factori obiectivi, de natură economică care să justifice un nivel salarial atât de mic. Salariile mici ţin de o decizie politică şi de o viziune despre strategia de dezvoltare a României, asumata in ultimii 20 de ani, conștient sau nu, de toate guvernele României: crearea/menţinerea unui avantaj competitiv prin menţinerea nivelului jos al salarizării. Forţă de muncă ieftină pentru a atrage investitorii străini – iată chintesenţa politicii de dezvoltare post-decembriste. În loc să investească în educaţie, formare şi sănătate, s-a preferat adoptarea unei „strategii” tipice ţărilor sub-dezvoltate şi anume mâna de muncă ieftină, ignorându-se că astfel vom intra în competiţie cu o sumedenie de ţări asiatice şi africane unde ziua de muncă e remunerată cu un dolar, iar respectarea drepturilor sociale nu există. Faptul că salariile mari alungă investitorii străini este un mit neoliberal vehiculat pentru a inhiba orice revendicare salarială. În Franţa salariul minim e de zece ori mai mare decât salariul minim în România, sindicatele sunt extrem de influente şi piaţa muncii hiper-reglementată, iar