M-am întors din cea mai neobişnuită vacanţă în care am fost vreodată. Aflasem de ţinutul tabloid din nişte pliante turistice şi ştiam că e un loc cu totul şi cu totul altfel decât cele în care mai fusesem, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi, într-o călduroasă zi de vară, am coborât în gara centrală a ţinutului.
Ceea ce m-a surprins încă înainte de a mă da jos din tren era că staţia aceea n-avea un nume, aşa cum au toate staţiile, ci un mesaj imperativ: intră într-un oraş cum n-ai mai văzut! Până să intri efectiv în oraş, trebuia să parcurgi însă patru-cinci intrări distincte, cărora era suficient să le treci pragul pentru a fi întâmpinat cu un zâmbet de personalul de acolo. De fapt, aveam să înţeleg mai apoi, asta era toată şmecheria cu ţinutul tabloid: nu plăteai nimic, însă trebuia să treci pragul cât mai multor încăperi (localnicii numeau aceste treceri „clicuria”, dintr-un motiv rămas neelucidat) până să ajungi unde doreai.
În acest ţinut, toate serviciile erau publice şi, aparent, cei care lucrau acolo se mulţumeau cu privitul. Fiecare vitrină avea un contor şi, cu câţi se holbau mai mulţi (în limbaj local, astea se numeau vizualizări), cu atât erau oamenii mai satisfăcuţi şi-ţi ofereau ce aveau de oferit.
V-am zis că era cald, numai că în ţinutul tabloid, nu puteai să-ţi dai seama cât e de cald de fapt! Pe blocuri, în locul panourilor electronice care să indice temperatura şi cât e ceasul, erau mesaje cu care aveam să mă obişnuiesc pe zi ce trecea: „E cald de scoţi limba mai tare decât câinele tău! Dă colţul ca să vezi unde a ajuns zăpuşeală!”. Ori: „Undeva plouă torenţial. Fă 18 păşi ca să vezi când intră în vigoare codul galben!”. Sau „La ora asta toată lumea e la piscină! Traversează că să vezi cât mai ai până o găseşti pe soţia ta cu altul pe şezlong!”. Traversai, iar acolo dădeai de alt panou şi încă de unul şi tot aşa, v-
