Nu știu alții cum sunt,

dar eu, când plec spre bulgari și intru în punctul giurgiuvean de trecere a frontierei, mă gândesc că, dacă s-ar fi investit numai 5% din cât au furat vameșii aici în ultimii douăzeci de ani, am fi încheiat cu succes o bună parte din ctitoria imaginii României.

În fine, cel ce lasă în urmă mizeria alambicată a frontierei românești trebuie să știe că podul de peste Dunăre are și el măsuri existențiale diferite, taxa percepută de autoritățile române la ieșirea din țară fiind evident mai mare decât cea pe care o plătim bulgarilor la întoarcerea spre patria-mumă. Pentru asta există două explicații.

Unu: e normal să fie mai scump la plecare,

când tot românul are teancul de euroi pregătit pentru distracție, decât la venire, când e deja falit. Doi: bulgarii au o privire ageră de ansamblu și iau în calcul suma rezultată din multiplele șpăgi date polițiștilor cu radar de vilegituriștii români aflați în tranzit, la care se adaugă și taxa de pod. Așadar, trecând peste aceste detalii, Bulgaria e mult mai mică decât ar fi vrut ea să fie, ceea ce înseamnă că până la urmă, oricât de leșinați ar fi sateliții GPS-ului și oricât de late în ceafă ar fi indicatoarele rutiere, ajungi inevitabil în însorita și falimentara Grecie. În multe cazuri, asta înseamnă insula Thassos, insulă pe care aș fi fost tentat să o declar pământ românesc, cel puțin din iulie până în septembrie, când românii sunt majoritari.

Numai că anul acesta ceva s-a schimbat în Europa,

valul de sârbi năvăliți cu autocarele în insulă semănând foarte mult cu asaltul românesc de la începutul anilor 2000. Le puteai citi în priviri acea nerăbdare provincială a familistului teleormănean asudat, ajuns în insulă dărâmat după 12 ore de stat chircit în scaunul autocarului, gata totuși să fugă direct pe plajă cu colacele gonflabile târâș și sămânța de bostan între d