Una dintre cele mai cochete actriţe ale teatrului şi cinematografiei româneşti, Ileana Stana Ionescu este un exemplu de modestie şi un om cu frică de Dumnezeu, cum rar mai ai oportunitatea să întâlneşti! Ea ne-a povestit despre cariera impresionantă, despre regrete şi familie, dar şi despre pasiunile care au dat culoare vieţii de artist.
Când aţi început să cochetaţi cu această formă de artă?
La 18 ani. Un joc al întâmplării, cum de altfel au fost majoritatea evenimentelor din viaţa mea. Am cunoscut bine teatrul, iar el, acceptându-mă la rândul lui, m-a adoptat. M-a „înarmat“ cu multe cunoştinţe preţioase, m-a înconjurat de colegi minunaţi. Până astăzi, socotesc că am fost protejată de o stea norocoasă.
În cine aţi găsit cel mai mare sprijin de-a lungul carierei dv.?
În soţul şi colegul meu Andrei Ionescu, dar şi în toţi marii regizori cu care am lucrat şi care mi-au fost mereu aproape.
Există vreun aspect mai neplăcut cu care se confruntă actorii (indiferent de generaţie), din punctul dv. de vedere?
Problemele cu care se confruntă actorii sunt lipsa unui mentor, a unui creator de teatru şi a unui repertoriu alcătuit înţelept. În plus, este nevoie de un climat de creaţie bazat pe armonie, dragoste şi pe un crez solid în atingerea succesului.
Ce sacrificii aţi făcut de dragul artei?
De dragul artei am făcut un singur sacrificiu – acela de-a nu mai găsi timp pentru aducerea pe lume a celui de-al doilea copil.
Ce vă împlineşte mai mult: cinematografia sau teatrul?
Fără egal, mă împlineşte teatrul.
Ce rol v-a rămas la suflet?
Fiecare personaj interpretat a însemnat o dragoste, o poveste cuceritoare. Pe primul loc se află lady Torrance, din „Orfeu în infern“, de Tennessee Williams, rol cu care am câştigat şi concursul la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia regretatului Cornel Todea.
Aveţi vreu
