Spus aşa, pare un adevăr banal, cu care toată lumea e de acord. Dincolo de asta însă, în mentalul colectiv, tinerii şi bătrânii se bucură de poziţii privilegiate. Primii sunt consideraţi „mai puri“, „mai nepervertiţi“ decât ceilalţi, oamenii în vârstă au ca atuuri înţelepciunea acumulată pe parcursul întregii vieţi şi respectul datorat de cei din jur.

Lucrurile acestea se traduc, desigur, şi în plan practic: printre altele, tinerii vor fi preferaţi de angajatori (unii dintre aceştia chiar nu sunt interesaţi să angajeze oameni peste 30 de ani), iar bătrânii vor avea un cuvânt greu în societate.

Am văzut cu toţii la televizor, zilele acestea, un bătrân de 88 de ani, cu părul complet alb, cum înjura de mama focului şi încerca să-i lovească pe jurnaliştii care-i puneau întrebări. Este vorba de Alexandru Vişinescu, comandantul penitenciarului de la Râmnicu Sărat, în anii ‘50. Pe drept cuvânt, închisoarea a fost numită de istoricul Marius Oprea „un fel de Auschwitz“, regimul de detenţie de acolo fiind unul dintre cele mai inumane din sistemul concentraţionar comunist din România. Iar Vişinescu, şeful ei, a fost unul dintre cei mai duri torţionari, responsabil de multe torturi şi crime.

Dacă l-ai vedea plimbându-se prin Cişmigiu, parc pe lângă care locuieşte, l-ai privi cu deferenţă, pentru că ai avea ceea ce se numeşte „respect pentru părul lui alb“. Asta pentru că funcţionezi după modelul de gândire care spune că bătrânii reprezintă ceva preţios, o comoară pentru societate. Cine nu are bătrâni să-i cumpere, nu? Din păcate, doar părul alb nu reprezintă o garanţie a valorii, a înţelepciunii, a bunătăţii şi nici măcar nu e ceva care ar trebui respectat în mod automat. Părul alb al lui Alexandru Vişinescu ne demonstrează cu prisosinţă acest lucru.

La fel de greşite sunt şi prejudecăţile favorabile pe care le avem faţă de tineri. Asta, chiar şi când e v