Ziarist şi analist politic binecunoscut, cu opţiuni democratice ferme, om de dreapta cu o cultură politologică incontestabilă, Cristian Pătrăşconiu a avut ideea de a-l invita pe politologul Vladimir Tismăneanu la o amplă discuţie despre cei ce, din 1948 încoace, au exercitat, într-o formă sau alta, funcţia de şef de Stat în România. Aşa s-a zămislit Cartea preşedinţilor

Cartea a apărut în anul 2013 în colecţia Convorbiri, Corespondenţe, Portrete a Editurii Humanitas.

Funcţia de preşedinte a apărut în ţara noastră relativ târziu. Mai exact, în martie 1974, atunci când Marea Adunare Naţională, simulacrul de parlament comunist, i-a mai satisfăcut un capriciu lui Nicolae Ceauşescu, oferindu-i acestuia, la sugestia lui Emil Bodnăraş şi cu Ştefan Voitec în chip de şambelan, visata “înaintarea în grad”. “Întâiul României preşedinte”, cum glăsuiau versurile şi cântecele omagiale ce se revărsau pe undele posturilor de radio şi televiziune româneşti, a avut atunci o nouă răbufnire de orgoliu. “Comunistul de omenie” nu se mai mulţumea deloc cu aşezarea alături de aşa-zişii “fruntaşi ai mişcării comuniste şi muncitoreşti” şi începuse să se simtă mai familiar în vecinătatea unor Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân, curând reciclat în Mircea cel Mare, cu care, graţie inspiraţiei bine remunerate a unui Dan Hatmanu sau Sabin Bălaşa, ba mai dădea mâna, ba mai închina câte un pahar de vin. Vinul începuse, probabil, să i se pară mai degrabă pelinel celui ce în 1967 a uitat ceea ce spusese la Congresul al IX lea şi devenise preşedinte al Consiliului de Stat. După 1974 încolo, ‘’secretarul general al partidului, devenit şi preşedinte al ţării, se visează acum tot mai puţin în şirul secretarilor generali, tot mai mult în cel al domnilor, al oamenilor politici aparţinând ţării, nu numai unui singur partid, oricât de istoric şi de măreţ ar fi fost acesta”. (Vlad