S-a acreditat ideea ca Traian Basescu a ajuns presedinte datorita extraordinarei popularitati de care s-a bucurat la un moment dat. Ma tem ca nu-i deloc asa.

Mai corect ar fi sa vorbim de conjuncturile care i-au fost favorabile de fiecare data la alegeri, iar dansul a stiut mai bine ca oricare altul sa culeaga roadele lor.

Mic avantaj, nu popularitate

In 2004, Adrian Nastase, n-avea un contracandidat credibil, iar Traian Basescu a sesizat situatia. El stia ca aroganta lui Nastase, subliniata insistent si de Ion Iliescu, este notorie, si ca imaginea unui candidat de tip popular o poate zdrobi pe cea cu steif a favoritului din sondaje.

Atunci cand isi anunta candidatura, sondajele il creditau pe Basescu cu 8%, iar pe Nastase cu peste 40%. In dupa-amiaza turului doi, Nastase era castigatorul sigur, seara la ora opt scorul ajunsese fifty-fifty, iar spre miezul noptii s-a confirmat un usor avantaj spre Basescu.

Nici nu-i trebuia mai mult, dar retin ca a ajuns presedinte cu un usor avantaj, nu cu o popularitate fara seaman.

Tot cu un mic avantaj, chiar mic de tot, a ajuns presedinte la al doilea mandat, iar meritul nu e atata al lui Traian Basescu, cat al lui Mircea Geoana, care a devenit dezgustator prin festivismul campaniei sale electorale si neatractiv la ultima confruntare, cand insasi sotia a avut impresia unei influente malefice: flacara violet.

Cuvantul cheie: huooo!

Atunci de unde se trage legenda extraordinarei sale popularitati? Ei bine, pentru popularitatea sa, Traian Basescu ar putea sa-i multumeasca lui Voiculescu-Felix, care a nascocit primul referendum fara sa aiba in vedere nici forta de reactie a presedintelui, nici impactul ei in public.

In timp ce, dupa suspendare, opozantii jubilau convinsi ca-i tremura pantalonii de frica, Basescu a stiut sa fure