Am descoperit, săptămânile trecute, că am început să mă tem din nou. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori în existenţa mea de până acum şi nu credeam că o să mai întâmpin vreodată acest sentiment.
M-am temut de dictatura lui Ceauşescu, de lichidarea Pieţei Universităţii, de mineriade, de încercarea lui Năstase de a ne reduce la tăcere. Şi teama aceasta venea din cauza faptului că nu doream să dispară bucuria de a fi liber. Vroiam să fiu liberă, să mă exprim liber, şi astfel să simtă şi semenii mei. Meritam măcar acest lucru după o perioadă destul de urâtă şi cu multe restricţii şi interdicţii.
Cei care s-au născut după 1990 habar nu au ce înseamnă să fii liber. Şi atunci, acum nouă ani, când mi-a fost pentru ultima dată frică, eram destul de tânără pentru a o lua de la capăt! Astăzi se împlinesc nouă ani de când mi-a fost ultima dată frică şi am avut din nou acelaşi sentiment. Am văzut o imagine a prezentatoarei unei televiziuni de ştiri după gratii, imagine postată pe un site de socializare de către unul dintre consilierii personali ai preşedintelui nostru.
La nivelul simbolului, pentru mine, această imagine înseamnă încercarea de reducere la tăcere a presei, a unei anumite prese, care nu a fost niciodată prietenoasă unei tabere politice.
Care este mesajul pentru omul obişnuit, pentru românul de rând? Nu trebuie să-ţi exprimi părerea pe care o ai pentru că, nu-i aşa?, s-ar putea să nu te mai exprimi niciodată.
În acest moment, pentru mine nu mai este momentul să o iau de la capăt. Dar acest pământ va continua să fie locul în care milioane de copii vor învăţa să meargă, să vorbească, să citească, să scrie.
Mi-aş dori ca ei să fie liberi să facă aceste lucruri, să nu ucidă în sufletul lor, obligaţi fiind, simţul critic, aşa cum am făcut-o noi atâta veme. Imaginea ziaristei după gratii şi încercările prin care trece presa român
