Sunt mulţi. O escadrilă întreagă. Zboară prin întuneric într- un V perfect, disciplinat, ameninţător. Razele lunii pătrund prin vizierele căştilor şi le dezvăluie trăsăturile hidoase: sunt oameni răi.
Sub pântecele aparatelor supersonice poartă un întreg arsenal ucigaş. Bolborosesc între ei, prin radio, într-o limbă inamică. Cum se face la astfel de ocazii, pe fundal se aude „Cavalcada Walkiriilor”, dar într- o orchestraţie mai restrânsă, din raţiuni financiare: două guzle şi o balalaică.
Acum survolează Balatonul. „Tökeş?”, întreabă cifrat Alpha Bravo. „Tökeş!”, confirmă Papa Tango Charlie. Un hăhăit sinistru, rău-prevestitor, irumpe în eterul maghiar. În zare, scăldaţi de lună, se înalţă falnic Apusenii şi apoi, cât vezi cu radarul, ospitalierul nostru spaţiu aerian, vatra noastră milenară. Prin viziere ţâşnesc priviri lacome. Mamă, ce ţară bogată! Mechel, Oltchim, CFR Marfă, ICR Târgu Jiu...
Gaşca aeropurtată de nemernici salivează pe microfoane de poftă. Nu mai au răbdare. Mâinile duşmănoase freamătă pe manetele de gaz, se pregătesc să le tragă până la fund, când o viziune de coşmar le intră brusc în raza vizuală: un aparat zburător straniu, nemaivăzut, cu un fel de scobitoare în vârf, cu aripile ruginite în tendinţe şi botul purtând încă urme de cernoziom de la ultima aterizare aventuroasă pe ogor, dă semne că vrea să atace. Un răcnet se aude în staţii, care, tradus din limba inamică, ar suna cam aşa: „Suntem pierduţi, fraţilor, uite MiG modernizat de Babiuc! Ioi, ioi, iar în el e Aero-Teacă însuşi, m-a fulgerat cu bretonul lui de argint!” Răcnetul se multiplică în toate căştile dislocând dopurile de ceară. Avioanele inamice fac cale întoarsă, slobozind emanaţii ruşinoase pe duzele din spate.
În spatele lor, eroul mai vâjâie preţ de câteva mile, doar ca să-şi facă de lucru, apoi lasă MiG-ul la pas. „Băăă, da’ ce-am ajuns noi, curva NATO, să
