Sunt aproape patru luni, declară deputatul Virgil Arion în plenul Adunării Deputaţilor, „de când a izbucnit războiul în Balcani; în tot timpul acesta România a stat într-o impasibilitate olimpiană. Ai fi crezut că lucrurile se petrec într-o planetă depărtată, pe un alt tărâm, cum se zice în basme, că nu e vorba de ţări care sunt aici la graniţele noastre, că nu e vorba de interese care ne ating şi pe noi. Aţi auzit desigur şi d-voastre, d-lor, cuvântul acela, dovedind o vanitate neroadă: noi nu suntem balcanici. Dar trecutul nostru întreg ne leagă de popoarele din Balcani, dar Dobrogea e în Peninsula Balcanică, dar românii macedoneni sunt în Peninsula Balcanică, dar avem acolo interese de viaţă şi istorice şi economice; şi noi nu suntem balcanici?” Cuvintele lui Arion surprind fierberea care pune stăpânire pe opinia publică din ţară, în urma negocierilor sterile cu guvernul de la Sofia pentru rectificarea graniţei dobrogene. Opinia publică, se mai declară în parlamentul român, are dreptul „de a îndruma guvernele în împrejurări grave ca cele prin care trecem astăzi” şi trebuie să-şi spună cuvântul atunci când este „vorba de interesul de existenţă şi de viitor al unui neam”. Aceasta, spre nemulţumirea regelui Carol I, care consideră că „opinia publică trebuie condusă, iar nu ea să conducă”. În aceste condiţii, deputaţii români îşi pun o întrebare considerată legitimă: Dacă se lărgeşte Bulgaria, de ce nu ne lărgim şi noi? Dar cum şi cât? Membrii guvernului de la Bucureşti sunt împărţiţi în această privinţă. Unii dintre noi, îşi aduce aminte generalul Hârjeu, ministru de război, credeau că soarta aromânilor din Balcani „nu îngăduia să fim agresivi cu Bulgaria; alţii (…) credeau că Bulgaria va ceda şi va admite revendicările noastre sub presiunea Marilor Puteri”, în timp ce ceilalţi pledau pentru mobilizarea armatei „ca mijloc de a aduce Bulgaria la sentimente mai b