„Două personaje în interior”. Acesta este titlul unui tablou din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, de dimensiuni modeste (25,3 x 21 cm), pictat de Hendrick Martensz. Sorgh (1609/11-1670) către mijlocul veacului al XVII-lea. Potrivit obiceiului epocii, titlul nu era altceva decât o succintă – şi prozaică – descriere a imaginii, aparent menită să inhibe orice (supra)interpretare. Un astfel de tablou, ilustrând un episod cotidian oarecare, intră în categoria extrem de cuprinzătoare a „picturii de gen”. Deși străină unui olandez de la 1600, această titulatură – fixată în ambianța academică franceză după 1800 – surprinde câteva trăsături distincte, asumate ca atare de pictorii olandezi şi clientela lor deopotrivă: caracterul anonim, tipologizarea, repetitivitatea. Cu alte cuvinte, o „scenă de gen” nu înfățișează un eveniment memorabil sau portrete exemplare, ci o situație banală, repetabilă la infinit, angajând personaje fără identitate. Documentele vremii (inventare, contracte, registre de breaslă etc.) nu consemnează, aşadar, o categorie unitară – ca în cazul peisajului (landschap) şi al naturii moarte (stilleven) – ci o pluralitate de subcategorii, catalogate în funcţie de scena reprezentată: conversatie (personaje în interior), bordeeltje (amor ilicit), boerenkermis (chermeze) sau bambootseztjes (scene de stradă/de interior cu ţărani).[1] Generată de o cultură în multe privinţe inovatoare, vădind o neobişnuită înclinare pentru ilustrarea vizuală a propriei specificităţi, „pictura de gen” olandeză poate disimula mai mult decât înfăţişează în aparenţă. Altfel spus, prezența și acțiunile a „două personaje în interior”, dincolo de redarea unui fragment de viață cotidiană, devin exemplare în măsura în care pun o problemă de ordin etic, a cărei aproximare picturală poate fi interpretată sub specia elogiului sau a blamului. Scenele de tavernă – subiecte