Am trăit să o vedem şi pe asta: tribunul Corneliu Vadim Tudor a fost dat afară din partidul pe care l-a înfiinţat şi pe care l-a condus cu o mână de fier în ultimii 22 de ani. Nu intru în chestiuni de ordin legal, pentru că doar instanţele de judecată sunt în măsură să tranşeze conflictul între facţiunea care merge alături de Vadim şi cea care l-a ales preşedinte pe fostul primar al Clujului, Gheor­ghe Funar, dar nu pot să nu observ că cineva a reuşit să se strângă suficienţi membri care să-l debarce pe liderul absolut al partidului. Chiar dacă structura care l-a înlăturat nu este statutară, chiar dacă Justiţia îi va da dreptate lui Vadim, acesta tot va avea o pro­blemă gravă, o problemă de natură politică. Lăsând la o parte faptul că nu îmi pot imagina ce va însemna PRM fără C.V. Tudor, pentru că ne place sau nu, acesta a fost sarea şi piperul partidului, tot trebuie să observ că „nu este urcuş fără coborâş”, după cum spune o vorbă din popor. Mulţi dintre cei care s-au crezut invincibili s-au trezit după un timp că de fapt au fost doborâţi de persoanele pe care se sprijineau sau pe care nu dădeau doi bani. Îmi vine în minte exemplul lui Adrian Năstase, care a ajuns să meargă la închisoare pentru o găinărie, după ce a condus România timp de patru ani, cu o aroganţă demnă de un dictator pe viaţă. Sigur, a făcut şi multe lucruri bune, sunt voci care-l consideră ca fiind cel mai bun premier de după Revoluţie, dar asta nu-i scuză comportamentul din vremea în care a fost în fruntea bucatelor.

Un alt politician „masacrat” de cei pe care i-a condus vremelnic şi care i-au jurat credinţă veşnică a fost Mircea Geoană. Pierderea ale­gerilor prezidenţiale i-a fost fatală din punct de vedere politic. A urmat un vot intern în cadrul partidului, iar bătrânii social-democraţi l-au scos în faţă pe Victor Ponta. Acesta a reuşit să obţină ce şi-a propus pentru moment, adică