- Pentru că nu le uităm niciodată, amintirile pot deveni, şi ele, mari iubiri -
Mama
La 83 de ani, mama mea este o fiinţă mică, micşorată. Contrasă în sine ca un pugilist înghesuit în corzi, dar care nu renunţă la luptă, cu un soi de îndârjire, de încăpăţânare. La 83 de ani, cu ochii ei căprui închis, mari şi lucioşi, brăzdaţi de ape când vesele, când amare, încă mai păstrează ceva din frumuseţea ei din tinereţe. De câte ori ne vedem, ea începe să mă învelească într-o ţesătură de cuvinte calde şi iuţi. Sfaturi, impresii şi amintiri, pe care eu, tot mai grăbit, nu am mereu răbdare să le ascult. Dar ea mă aşteaptă: un punct fix, orbitor şi afectuos al lumii mele. Şi chiar dacă dragostea noastră e adesea ca o tandreţe de feline - uneori afectuoasă, alteori arţăgoasă şi severă - toate se topesc, atunci când mama îşi scoate gingăşia la lumină. Şi odată cu ea, istoriile, poveştile de demult, ca nişte fante intense şi iuţi de memorie. Deseori, ea deschide în faţa mea albume vechi de familie, cu fotografii îngălbenite, ale unor strămoşi din cinci generaţii. Pe mulţi nici nu-i ştiu. Le deschide, le răsfoieşte cu aceeaşi febrilitate şi dexteritate cu care cânta la pianina ei de demult, cu care mi-a fermecat copilăria. Atunci, amintirile ei erup în aerul camerei, ca nişte lieduri uitate în clapele îngălbenite de timp. Odată cu ele, răsar în mintea mea şi amintirile tatălui şi ale bunicilor mei. În copilărie, ei îmi povesteau tot timpul, în răspărul vremurilor roşii, istorii interbelice din viaţa lor, toate pline de un parfum înnebunitor de epocă trăită şi vie. Mi le-au povestit zi de zi, vreme de aproape 20 de ani. Ca într-o Şeherezadă dilatată la maximum. Amintirile care le fripseseră lor inimile. Crâmpeie din viaţa lor, în Bucureştiul regal şi în cartierul Domenii. Acolo unde ne-am născut eu şi părinţii mei şi în care bunicii mei îşi făcuseră c
