M-am întrebat, nu o dată, de ce s-a scris atît de puţin despre Vasile Lovinescu. E clar de ce calea lui de interpretare a literaturii n-a fost mai deloc urmată, cu excepţia notabilă a lui Alexandru Paleologu. De ce nu s-a scris despre unicele lui jurnale (începînd cu Însemnări iniţiatice şi terminînd cu Jurnal alchimic, texte îngrijite de Roxana Cristian şi Florin Mihăiescu), despre Scrisori crepusculare, carte extrordinară care ar trebui completată (cu multe alte scrisori) şi publicată într-o ediţie critică. Am înţeles însă recent cît de greu e să scrii despre toate aceste texte (mai ales într-o revistă), reluînd cîteva eseuri mai vechi ale lui Vasile Lovinescu pe care-mi amintesc că le-am citit, cu uimire, prin 1993, şi le-am comentat, în România literară, cu... mefienţă.

DE ACELASI AUTOR Inutilitatea literaturii Utilizarea literaturii Utilitatea literaturii Ultimul franctiror Lucrul de bază la Vasile Lovinescu, ziceam atunci, este elogiul lumii tradiţionale şi opoziţia sa cu lumea modernă, care (după René Guénon, maestrul lui declarat) nu trăieşte decît prin „negarea adevărului tradiţional şi suprauman“. Toate demersurile de decriptare a simbolului prin analogie inversă urmează la Vasile Lovinescu o succesiune clară de etape: numirea simbolului, filiaţia sa pe orizontală (tradiţia), integrarea acestuia prin legi riguroase ţinînd de număr, pondere sau ritm şi, în final, refacerea legăturii ocultate temporar (pe verticală) cu centrul. E drumul din Al patrulea hagialîc şi drumul urmat în cele două volume de eseuri postume, Creangă şi Creanga de Aur şi Monarhul ascuns. Această declarată schematizare a simbolurilor aplicată de scriitor – pe urmele lui Guénon şi Julius Evola – foloseşte literatura ca pretext. Şi, uneori, îi neagă literaturitatea în numele „virtuţii alchimice“, de căutat dincolo de ea. Literatura nu e decît un recipient al unor mesaje iniţiat