Am ieșit de la „Pacific Rim” întrebându-mă dacă aș fi văzut filmul pe un ecran mai mic mi-ar fi plăcut la fel de mult. Nici nu știu la ce ar fi trebuit să mă aștept având în vedere premisa filmului: este vorba de bătăi între Jaegeri (roboți colosali) și Kaiju (monștri gigantici) careși trag perverse ca la Târgu Ocna și își dau cu vapoare peste meclă. Și sunt atât de bine făcute încât motivul pentru care Hong-Kong este ras de pe fața pământului într-o cafteală ca la țară dintre două imensități nu prea contează. Ba chiar aș spune că Guillermo del Toro (regizorului filmului) ar fi putut pune între scenele de acțiuni filmări cu propriul său fund. În 3D! Nu cred că s-ar fi supărat prea mulți oameni, atât de bine sunt realizate secvențele cu efecte speciale.

Amintiri din copilărie

Apropo, cel puțin la IMAX, sunetul este dat atât de tare încât te ferești pe bune când se întoarce un Kaiju fața către tine și scoate un urlet care l-ar face chiar și pe Vadim Tudor foarte gelos. Poate pe unii o să-i deranjeze volumul dat undeva peste maxim al filmului, dar eu m-am bucurat să nu mai plescăituri de floricele în dreapta și stânga. Din păcate pentru Cătălin Botezatu, regizorul nu ales să-și filmeze fundul pentru momentele în care Kaiju și Jaegerii mnu se bat, ci a construit o poveste simplă, cu personaje simple, cât să nu-ți jignească inteligența, dar nici să-ți dea cumva de gândit. E clar că filmul nu se ia în serios, doar e vorba de monștrii uriași care ies dintr-o poartă interdimensională de la fundul oceanului, așa că nu m-a supărat lipsa de substanță a poveștii. Cred că știu și de ce: marile filme de la Hollywood, că-s cu super-eroi, cu nave spațiale, își prezintă narațiunile stupide, pline de inconsistențe și de motivații cretine pentru personaje, ca și cum ar mfi noul „Citizen Kane” al cinematografiei. „Pacific Rim”, pe de altă parte, nu mdă impresia că se cred