Cântând prin ploaie
A fost primul an în care am mers la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Ştiam de el, auzisem că este un loc special şi un eveniment extraordinar, dar primele impresii n-au fost grozave. Mergând prin munţi noaptea, pe un drum rupt, plin de gropi şi noroaie şi fără niciun indicator, mă întrebam dacă a fost totuşi o idee bună să vin. Iar când la radioul local, pe care îl ascultam în maşină şi care bâzâia cu întreruperi în difuzoare, o voce solemnă anunţa că spectatorii de la Gărâna se află în siguranţă, pentru că patrule de voluntari au grijă să nu se apropie lupii de corturile turiştilor, m-am întrebat, în hurducăiala cumplită a drumului, de ce Dumnezeu merg în creierii Munţilor Semenicului, să ascult jazz, când puteam foarte bine să o fac şi acasă, liniştit, pe canapea?
Însă imediat ce am ajuns în Gărâna, am înţeles. A fost suficient să mă amestec în mulţimea care mergea către primul concert ca să înţeleg că ce se întâmplă în răcoarea Munţilor Semenic este mai mult decât "încă un festival". Puştani în jeanşi, părinţi hippioţi, cu părul lung şi copiii pe umeri sau familii îmbrăcate cu o eleganţă discretă, toţi erau legaţi într-un soi de solidaritate, erau învăluiţi de un spirit comun, foarte asemănător cu cel din satul 2 Mai, de pe litoral, înainte de comunism, sau cu cel de la Vama Veche, după revoluţie. Cred că ceea ce era comun pe feţele acestor oameni era bucuria libertăţii şi bucuria de a trăi un act cultural în mod firesc, ca pe o zi de vacanţă. O normalitate pe care nu o întâlneşti prea des. Iar când ploaia a început să cadă mărunt şi, în ciuda noroiului, oamenii erau veseli şi binedispuşi, mi s-a părut că am ajuns la un soi de Woodstock românesc. Dincolo de orice inconvenient, peste Poiana Lupului din Gărâna răsunau tobele lui Zakir Hussain, cel mai bun percuţionist de jazz din lume, şi saxofonul marelui Charl
