Plîngi, mîine va fi la fel!

I-ai făcut un băiat și, după doi ani în care a stat cu el, pleacă la serviciu. Copilul rămîne cu bunica. Imediat după ce a ieșit pe ușă, pînă să ajungă la lift, dă telefon:

– Ce face puiul, plînge după mine?

– Păi, l-ai lăsat dormind.

– Am înțeles, îl doare-n cur că am plecat.

După o oră, cînd, după atîtea telefoane, copilul chiar se trezește, sună și bunica:

– Vai, nu mă mai înțeleg cu el, plînge și nu știu ce să-i mai fac…

– Și s-a învinețit la față?

– Da, nu mai poate, hohotește și zice numai "mama", "mama"… Ce să-i fac?

– Fă-i un filmuleț, te rog, da' vezi să se audă bine cînd zice "mama". Dacă, pînă scoți camera, se oprește, mai înțeapă-l cu ceva!

– Ce-ai spus?

– Of, am zis că sînt tare tristă. Și zici că plînge tare după mine, cu muci la nas, cu sughițuri, nu?…

Toate acele telefoane pe care ți le dă ție, ca să te întrebe "Ce mai faci?", așteptînd să spui că nimic altceva în afară de a te gîndi la ea (deși tu lucrezi pe o schelă, în construcții), și-au găsit acum un răspuns. Are pe cineva, un mascul, care plînge continuu după ea.

Cînd îl duce la grădiniță, în prima zi, jubilează văzîndu-l cum se zbate disperat în brațele educatoarei și întinde brațele micuțe spre ea, zeița care îi are trupul și mintea în stăpînire și care se hrănește cu lacrimile lui.

Cînd pleacă prima oară în tabără, îi dă la el sandvișuri și, foarte important, apă. Multă apă, ca puiuțul să poată produce lacrimi. Doar că pe el începe să-l doară-n fund. Atunci începe ea:

– Ce faci?

– De acum două minute, de cînd a plecat autocarul și ai alergat după el trei kilometri făcîndu-mi cu mîna, sînt OK.

– Să nu plîngi după mama, să te distrezi.

– Aha, OK.

– Ai auzit, să nu plîngi, că destul plînge mama după tine! – hîc-hîc, se aud sughițuri.

După încă