Substantivele sfîrşit şi final intră în seria, largă, a perechilor de sinonime create prin modernizarea vocabularului românesc în secolul al XIX-lea: nădejde şi speranţă, a sfătui şi a consilia, taină şi secret, slujbă şi serviciu etc.; cum se ştie, s-au introdus atunci, prin împrumut din limbile romanice şi din latină, echivalente noi ale cuvintelor mai vechi, de alte origini. În confruntarea uneori dirijată purist, de cele mai multe ori dezvoltată spontan, cuvintele vechi aveau de obicei avantajul puterii de circulaţie, al numărului mare de sensuri proprii şi figurate, precum şi al cuprinderii în expresii fixe şi în familii lexicale largi; cele noi au fost favorizate, în schimb, de prestigiul cultural şi de moda lingvistică. Cum se întîmplă de obicei în istoria cuvintelor, fiecare pereche a avut soarta ei, conducînd fie la înlocuirea termenului vechi, fie la intrarea în desuetudine a celui nou, fie la persistenţa ambilor, cu diferite grade de specializare.

DE ACELASI AUTOR Troglodit Urgii Pinuleţul Acesta Poziţia în limbă a substantivului sfîrşit – cuvînt din vocabularul de bază, ca şi verbul din a cărui formă de supin provine (a sfîrşi, de origine slavă) – e inatacabilă. Totuşi, final le apare adesea vorbitorilor de azi ca opţiune stilistică dezirabilă, pasămite mai elegantă: mai apropiată de franceză – de substantivul fin „sfîrşit“, de adjectivul şi substantivul final(e) – şi (fapt semnificativ, dată fiind răspîndirea anglofoniei în ultimii ani) chiar de engleză (adjectivul final, adverbul finally). De fapt, propunerea puristă a secolului al XIX-lea era forma fine: în dicţionarul lui Laurian şi Massim (1871), aceasta e definită şi introdusă în expresii, în locul lui sfîrşit: „estremitate a unui lucru, margine, termin, capăt; din cap pînă-n fine, finele coronă lucrul, fără fine, în fine sau înfine“. Neutrul final (răspîndit mai tîrziu şi provenind din