Generaţia noastră trăieşte, practic, într-o lume aflată sub semnul creşterii economice continue a Chinei, deşi a avut tot timpul ochii îndreptaţi asupra Americii şi idealului democraţiei liberale. Poate părea paradoxal, dar ultimele decenii au fost marcate, pe scena internaţională, de o stranie combinaţie a hegemoniei politice a Statelor Unite şi a visului american (care a dominat atât de categoric secolul XX), cu folosirea tot mai consistentă şi extinsă de mărfuri produse în China.

Nu întâmplător, cred, noul preşedinte Xi Jinping numeşte „Chinese Dream”[1] drept proiectul politic pe termen lung al regimului de la Beijing: este, în fond, exact ceea ce lipseşte de multă vreme Chinei, un model de viaţă seducător, măcar pentru proprii cetăţeni. Replica imediată şi, poate, uşor maliţioasă a fost că „visul chinezesc” este în prezent emigrarea spre Statele Unite.

Voi contrazice din start pe cei care spun că experimentul mixării comunismului cu economia de piaţă poate continua la nesfârşit, că „este o altă cultură”, „chinezii se mulţumesc cu puţin”, „sunt fericiţi cu un bol de orez” etc. Acestea sunt poveşti de acum cincizeci de ani, din lumi închise. Oamenii vor peste tot acelaşi lucru (cu condiţia să cunoască alternativa), chiar dacă locul în care trăiesc nu a fost generos cu ei. Globalizarea economică, tehnologică şi internetul i-au ajutat în deceniile din urmă să vadă ce e frumos, bine şi plăcut pentru toată lumea. E suficient să-i vezi pe chinezii din America de Nord, de exemplu, cât de mult apreciază luxul, atunci când ajung să şi-l permită, ca să nu mai crezi inepţia că ar exista două categorii de oameni: unii care vor să fie liberi şi bogaţi, şi alţii care vor să fie lipsiţi de libertăţi şi săraci.

Acelaşi adevăr uman e valabil şi în cazul „primăverii arabe” şi, de asemenea, îi contrazice pe toţi cei care afirmă cinic că „democraţia nu e pent