Cel mai celebru roman al Agathei Christie nu e neapărat şi cel mai bun. Scris în 1939, când autoarea avea 49 de ani, reprezintă totuşi o operă a maturităţii depline. „Am scris această carte pentru că părea atât de greu de încheiat, încât ideea m-a fascinat pur şi simplu”, mărturiseşte autoarea însăşi într-un preambul.

Să reţinem trei lucruri. Primul este că, spre deosebire de alte romane (nu ştiu dacă spre deosebire de toate), romanciera a simţit nevoia unui preambul explicativ, la care se adaugă un epilog, nici el obişnuit. Agatha Christie precizează că avea nevoie de epilog spre a da o explicaţie (iarăşi o explicaţie!) perfect raţională misterioaselor crime de pe insulă. Al doilea lucru demn de reţinut este că nici Miss Marple, nici Hercule Poirot nu sunt prezenţi în Zece negri mititei. Poate de aceea a fost necesar epilogul, înlocuitor al concluziilor pe care le trag cele două personaje-cheie în finalul altor romane (nici de data aceasta, nu pot spune dacă e vorba de toate). Voi insista ceva mai încolo pe dorinţa autoarei de a oferi o raţiune întâmplărilor, fiindcă nu mai e vorba de o excepţie, ci de o regulă la Agatha Christie. Al treilea lucru este că atunci când şi-a conceput romanul, autoarea nu ştia cum îl va încheia. Se poate deduce de aici că epilogul a salvat-o, un procedeu rarisim în proza poliţistă, în general. Şi, pe deasupra, un pic artificial, dacă nu de-a binelea forţat. Istoria cu manuscrisul vârât într-o sticlă aruncată în mare a fost de obicei un mod de a începe romanele, nu de a le sfârşi.

Mai este un detaliu în mărturisirea din preambul şi anume că Agatha Christie a scris cartea „după o muncă de planificare absolut uriaşă”, de rezultatul căreia se declară „mulţumită”. Cred, din contra, că reuşita doar parţială a romanului, cum voi încerca să demonstrez mai la vale, provine tocmai din excesul de planificare. Spre deoseb