Militza Sion deţine şi împărtăşeşte o percepţie sensibilă, fină şi complexă a solului, a grundului-sevă din care se trag toate, „a pământului din care am fost luaţi”, de la clădiri până la oameni. Imaginea structurilor vii originată în acest fel de a trăi viul, care ni se pare însuşită ca argument filozofic şi plastic, arhitecta-artist o redă/o transmite prin tuşe consistente pline, amintitoare cumva, ca notaţie gestuală „iute”, nervoasă, de tehnica plastică a lui Velazquez, ori, ca şi densitate cromatică, de maeştrii olandezi – vezi negrurile ei, compuse sau suprapuse, care „trimit” la cele peste 100 de nuanţe ale acestei culori pe care istoria şi mitologia artei le descoperă în pictura lui Franz Hals, de pildă.

Până şi atunci când se adresează unor subiecte mai simple, de ordinul notaţiei imediate ori a creionării pitorescului, este aproape cu neputinţă de regăsit în pictura Militzei Sion tuşa şi culoarea aceea, relaxat-diafană, pe care un observator ar putea-o numi „feminină”, înţelegând prin atributul evocat etericul unei raportări la lucruri/al unei viziuni. Nimic, în universul imaginar şi imaginal Sion nu „pluteşte”, nu reprezintă o „captură a aripii îngerilor” - nici măcar în foarte rarele „figurări” ale norilor, în peisaje sau în „expansiuni” nu putem vorbi despre desprindere, despre vaporos, căci „valurile cromatice” etalate sugerează şi aici îmbrăcarea, învăluirea, concretul observaţiei. Pastelul „Apocalipsă” chiar, la o vizionare atentă, comunică ameninţarea stingerii totale prin deconstruirea celei mai „telurice” şi mai complete morfologii ridicate vreodată, a piramidei (subiect preferat al artistei, după cum însăşi mărturiseşte), desigur văzută ca simbol al umanităţii lucrătoare, constructive. Altminteri, orizontala, ca figurare simbolică a umanităţii raţionale şi simţitoare, este întotdeauna prezentă; chiar şi atunci când sunt produse „vedute