A trecut aproape o lună de cînd orașul american Detroit a intrat în faliment. Știrea a produs o furtună scurtă în presă, apoi a pierdut teren și e de găsit, acum, în paginile de dezbatere economică, unde continuă să provoace nervi, fără să se apropie de concluzii. Ce s-a întîmplat e destul de ușor de povestit, dar de ce s-au întîmplat așa e mult, mult mai greu.
Orașul Detroit a folosit o prevedere a legii americane care dă dreptul instituțiilor și persoanelor să se declare în faliment, adică să anunțe că nu mai pot face față cheltuielilor de orice fel, pentru că nu mai au bani și pentru că nu mai au decît datorii. În cazul orașului Detroit, faliemntul aparține și a fost declarat de administrația orașului care nu mai poate face față cheltuielilor curente, pentru că e sufocată de o datorie de 19 miliarde de dolari.
Pentru lumea europeană, stuația de faliment duce cu gîndul la o companie privată. În legea americană și britanică, lucruile stau altfel și oricine se poate declara în faliment. Diferența e mai mică decît s-ar crede. Falimentul există oriunde în lume, dar numai în Marea Britanie și Statele Unite (și alte cîteva state de limbă engleză și legislație asemănătoare) starea de faliement e un fapt care poate atinge pe oricine. Faptul că, în Europa, orașele sau companiile de stat nu pot da faliemt și că lumea nici măcar nu poate concepe așa ceva nu înseamnă că orașele și companiile de stat nu pot fi cu adevărat în faliment. E ca în căsătorii: faptul că un cuplu nu a divorțat nu înseamnă nici că e neapărat fericit, nici că n-ar avea motive să divorțeze.
Detroit a dat faliement și asta pare să îngrozească lumea europeană care e șocată de asmenea grozăvii. Cum, adică, să dea faliment un oraș? Surpriza europenilor vine dintr-o obișnuință care ocolește realitatea. Și orașele sînt o afacere sau o comapnie cu buget, chel
