Ani la rînd, a tradus din engleză textele pe care le publica Andrei Codrescu la rubrica sa din Dilema. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea „potriveală“ perfectă între stilul, nuanţele, intenţiile şi chiţibuşurile autorului şi expresivitatea găsită de traducător. Dar traducerea, deşi făcută ultraprofesionist, era doar o ocupaţie „de timp liber“. Pe Ioana Avădani toată lumea o ştie, de cînd e tranziţia, ca director executiv la Centrul pentru Jurnalism Independent. A organizat cursuri pentru tinerii jurnalişti, s-a străduit să-i convingă pe parlamentari cum să facă legi mai bune, a intervenit public pentru a apăra libertatea de exprimare (oho, şi ocazii au tot fost...), s-a chinuit să adune la un loc multele şi diversele organizaţii sindicale şi profesionale ale jurnaliştilor, pentru a da un profil mai clar şi un statut mai bun acestei profesii.
Centrul pentru Jurnalism Independent a susţinut, încă din anii ’90, cînd presa noastră se croia cum putea, principiile jurnalismului adevărat. Se poate spune, azi, că şi-a îndeplinit misiunea?
Aş vrea să vorbesc puţin despre „jurnalismul adevărat“ pentru că e o discuţie mai complicată. Ceea ce a încercat CJI a fost să propună modelul jurnalismului anglo-saxon, în care informaţia şi opinia sînt foarte bine delimitate. Opţiunea a fost aproape naturală, cei care ne-au creat – Independent Journalism Foundation – fiind din SUA, din zona New York Times. Am încercat să aducem în România standardele jurnalismului practicat de New York Times. Jurnalismul mondial are mai multe modele. România „cade“ în ceea ce se numeşte „modelul mediteranean de presă“, caracterizat de un paralelism între editorial şi politică, nu numai la nivel de proprietate, dar şi la nivelul simpatiilor asumate. E caracterizat, de asemenea, printr-o preponderenţă a opiniei şi prin amestecul opiniei cu informaţia. Unii consideră că aceste caracteristic
