Pot să încep spunând: „Vai ce m-am speriat!" Ar fi un debut prost, leşinat, subnutrit. Fără să fiu mai ingenios, ţin să vă comunic stupoarea, cu ceva frison şi cu o câtime de amuzament cu care l-am privit pe Felix în celebra deja imagine repetată pe câteva televiziuni.
Un bivol masiv, ieşit dintr-o maşină interminabilă, bineînţeles neagră, care privea cu rânjet la gazetarii strânşi ciopor, în semicerc cu diametrul celor 6 metri de maşină. Pachidermul descindea cu gâfâit african şi se înălţa prin gât şi aroganţă, ca o girafă obeză.
Microfoanele abia îl ajungeau. Emitea sentinţe şi excomunicări în celebra-i limbariţă excomunicatorie, vituperând, cu fulgere pitice şi tunete asemănătoare scremutului pe oliţă al unui copil cam grăsuţ pe, bineînţeles!, duşmanul ireductibil al naţiei române (al cărei tiran este), al presei româneşti în primul rând (pe care o gâtuie sau sufocă), al democraţiei (pe care o suguşează şi o compromite), adică pe Băsescu...
El, oho, el, Felix, este apărătorul dezinteresat şi magnanim al valorilor cardinale ale unei prese libere, nedirijate şi nemanipulatorii (şi aici, se unduia cam lubric, lăsând într-o ceaţă de inaudibilitate începutul neologismului...) şi tot el va repune pe tapetul deja scorojit de coabitare chestia primordială a suspendării.
S-a împlinit doar un an ... De la ce ? Cum de la ce? ... de la rezbeliune, de la sumeţirea prin televizie a masei de votaci spre un referendum salubru, nu-i aşa? Şi acum, coabitacii ignoră... votacii? Se poate?
Şi uite aşa se legăna şi mai aşa hârâia din pieptu-i coclit de deaşcă bătrână. Un june reporter intervine nefast şi este prompt sancţionat cu o grimasă de-un dispreţ obez şi cu o mârâială care exprima sui-generis cazona replică din tinereţea lui securistă: „bă, tu când vorbeşti cu mine să taci!". Altfel, îi e lene să-l ghigosească muscăleşte, ca Ivan pe dracii sâcâitor
